NU ADUCE ANUL CE ADUCE CALENDARUL

           Prieteni, ați observat că de ceva vreme din arsenalul cumpărăturilor legate de revelion au dispărut pe nesimțite unele mici lucrușoare care altă dată erau considerate „sarea și piperul” sărbătorii și erau căutate cu frenezie ? Acum vreun sfert de secol, când supermarketurile cu abundența lor capitalistă figurau încă în lista „o să le avem”, exista în ajunul anului nou o forfotă nepotolită prin oraș făctuă mai ales de bărbații trimiși de acasă după cumprături „speciale”, iar pe lista lor de „must have” primele poziții erau ocupate de umplerea sifoanelor, cumpăratul pâinii proaspete direct de la fabrica de panificație, de procurarea unui bilet de loterie de la agenția Loto, de cumpăratul artificiilor, al pocnitorilor, al confetiilor, a unei sorcove și a unei rămurele de vâsc, toate de la comercianții ambulanți. Însă peste toate astea de importanță supremă era cumpăratul unui calendar de perete de la toneta de ziare, de la librărie sau de la Poștă. 
    Că era bonus la vreun almanah, că era o enciclopedie cu 365 de pagini pline de sfaturi practice sau de evenimente istorice,  că era o colecție de 12 postere cu peisaje, mașini sau, mai ales, cu femei frumoase (și cât mai dezbrăcate), calendarul de perete era ținta obsesivă a oricărei campanii de cumpărături pentru noul an. Dacă, prin absurd, ratai acest produs, singura ta șansă era să găsești, printr-o minune, un suflet milos și avut care să-ți „doneze” din prinosul său marfa indispensabilă. Nu se putea altfel, bătaia orologiului de la miezul nopții trebuia să te găsească musai sub rămurica de vâsc în postura de posesor al unui calendar, suficient de mare,  pentru a putea fi atârnat, într-un cui pe perete, acasă sau la birou!
    Acum obiceiul s-a cam pierdut, laptopul, tableta și iphon-ul sunt gadgeturile la modă care dau posibilitatea posesorilor să se orienteze în timp și să-și planifice cât mai exact acțiunile cotidiene fie ele profesionale sau casnice. Aceste „jucării”, în măruntaiele cărora sălășluiesc procesoare infernale, ce au „abilități” din ce în ce mai performante, dau iluzia omului contemporan că dispune de mai mult confort, îi dă senzațía că timpul trece mai plăcut și iluzia că este puțin...  nemuritor.
   Pasiunea omului pentru măsurarea timpului coboară mult în vechime, primele calendare concepute și păstrate provin din antichitate și sunt rodul gândirii egiptenilor și babilonienilor. Un foarte vechi astfel de artefact, poate chiar cel mai vechi păstrat în lume,  poate fi privit și chiar pipăit, de orice turist, de ce nu și de român, în Egipt. 
   Cei ce se avântă în lumea faraonilor, într-o croazieră în aval pe cursul liniștit al  bătrânului Nil, de la  de la Aswan la Luxor, au posibilitatea să admire, in situ, primul calendar conceput și „publicat” de om, la templul lui Sobek și Horus, adică al zeului crocodil și al zeului șoim, de la Kom Ombo. Este o piesă sculptată, ca o adevărată dantelărie în piatră, cu hieroglife aliniate pe coloane și rânduri ca într-o procesiune ce indică succesiunea zilelor, de la prima zi a anului până la ultima, pentru întreg anul calendaristic.

  Calendarul egiptean se citea de la drapta la stânga   

      La egipteni, timpul era legat, în aceeași măsură, de cer, de soare și de stele, precum și de pământ și de ciclurile sale agricole.  Ei sunt cei ce au construit un calendar ce conținea 365 de zile pe an, împărțit în 12 luni. Fiecare lună era divizată în trei săptămâni a câte zece zile fiecare.  La sfârșitul anului, pentru a sincroniza mișcarea celestă a soarelui cu observațiile și măsurătorile pământene legate de poziția astrului la răsărit și apus, după consumarea celor 360 de zile, mai erau adăugate 5 sau 6 zile  care erau declarate „de sărbătoare”, adică pentru ”party”. Și uite așa s-a împământenit și obiceiul ca la sfârșitul anului să existe zi de sărbătoare și noapte de petrecere.  
   Calendarul egiptean avea trei anotimpuri, definite de comportamentul pluviometric al Nilului. Era un anotimp al inundațiilor (care acum ar corespunde lunilor: iulie-octombrie), era un anotimp al germinației și al creșterii recoltei (noiembrie-februarie) și era un anotimp al culesului, al strângerii roadelor pământului (martie-iunie). La Kom Ombo cele trei anotimpuri sunt reprezentate prin trei zeități cu trup de femeie și cu cap de felină. (vezi video atașat în subsolul postării). Tot la capitolul reprezentări, pentru termenul de zi calendaristică, identificat de egepteni numai cu momentul diurn când soarele strălucea pe cer, se folosea drept pictogramă o ”bulină” care reprezenta discul solar, zeul Ra, cel dătător de viață.

          ”Revelionul” egiptean era plasat în perioada din an când nivelul apelor Nilului atingeau cota maximă a inundațiilor, iar acea zi era cea cunoscută în calendar ca ”întîi Toth”. Era momentul din an când fluviulul, însuflețit de zeul Hapi, avea cel mai mare debit, iar lunca sa se făcea nevăzută sub puhoiul de ape care se ridicau și cu 2 metri deasupra nivelul obișnuit. Începutul de an la vechii egipteni se sărbătorea așadar,  raportându-ne la calendarul folosit de noi de astăzi, undeva la jumătatea lunii septembrie. 

    Dicționar pentru calendarul egiptuli antic 

Conform mărturiilor istorice, gestionarea anilor și măsurătoarea timpului prin intermediul calendarului ține de o extraordinară descoperire făcută de astronomii egiptului antic.  Steaua Sirius (Shotis în egipteană), al cărui suflet celest era atribuit zeiței mamă Isis,  execută o mișcare de revoluție cosmică sincronizată cu a soarelui, nimeni altul decât supremul Amun-Ra, cu precizarea că răsăritul lor simultan are loc doar odată la 1461 de ani. Pentru a sublinia importanța acestui rar fenomen celest trebuie spus că mentalitatea egiptenilor antici era puternic legată atât de mitul trinității Isis, Osiris și Horus, cât și de  mitul solar al lui Amun-Ra. Calculele astronomice moderne, corelate cu dovezile istorice au condus pe savanții de astăzi la concluzia că începuturile calendarului egiptean se situează în jurul anilor 4.245 – 4.241 îHr, atunci când egiptenii au observat și au consemnat pentru prima oară simultaenitatea răsăritului stelei Sirius și al soarelui. 
        Copții de astăzi, purtători în oarecare măsură a străvechilor cunoștințe egiptene, sărbătoresc și acum Anul Nou în conformitate cu vechiul calendar egiptean, astfel ei au celebrat intrarea în noul an, Sărbătoarea Neyrouz,  respectiv anul 6261, la 12 septembrie 2018 !

     Reperele astrale ale calendarului egiptean              

Iudeii, care au trăit o perioadă destul de îndelungată alături de egipteni, au preluat de la aceștia calendarul, pe care însă l-au adaptat miturilor și credințelor religioase proprii, au păstrat împărțirea anului în 12 luni  și a lunii  în 30 de zile  și au mai adoptat  luna septembrie ca fiind prima din noul an. Sub această formă a fost preluat de Biserica ortodoxă care marchează, în fiecare an, la 1 septembrie începerea anului bisericesc.
        Calendarul a fost restructurat conform ”nevoilor europene” în timpul „republicanului” Iulius Cezar, dar s-a făcut tot pe pământ egiptean, la Alexandria, de astronomul grec Sosigene care, la anul 46 îH, a livrat viitorului imperiu roman un calendar ce avea să fie folosit până în secolul XXVI dHr.  Anul avea 365 de zile, cu 12 luni de 30 sau de 31 de zile, iar o dată la patru ani se instituia anul bisect (bis sexto ante kalendas martias)  cu luna februarie de 29 de zile.  Anul nou începea la întâi aprilie.
           Cuvântul ”calendar” este și el de origine latină, si provine din ”Kalendae” numele primei zile din lună așa cum ”Idele” era a 13 sau 15 zi din lună. Strămoșii noștri latini erau însă destul de complicați, ei nu țineau zilele în mod progresiv ci, ca o veritabilă numărătoare inversă, socoteau câte zile au mai rămas până la ”calende” de exemplu 31 ianuarie era ”pridie Kalendas Februarias” sau, în traducere, ”ultima zi de dinaintea primei zile a lui februarie”...
        Calendarul după care noi funcționăm astăzi este rodul  unui învățat napolitan, Aloysius Lilius care, în 1582, în timpul papei Grigore al XIII-a, a permis bisericii să sincronizeze ziua Paștelui cu data stabilită pentru această sărbătoare creștină de conciliul de la Nicea din anul 325 dH.  Instituirea calendarului gregorian a însemnat eliminarea a 10 zile din vechiul calendarul solar, astfel ultima zi a calendarului Iulian a fost 4 octombrie 1582, iar prima zi a calendarului Gregorian a fost 15 octombrie 1582.  Pe lângă acest decalaj,  a fost schimbată ziua și luna care marchează debutul unui nou an calendaristic, anume  aceasta a devenit 1 ianuarie.

 Fila unui calendar de perete, din anii rock and rol   

Primele țări care au introdus acest calendar au fost Italia, Spania, Țările de Jos și Franța. Transilvania este prima din țările române unde este adoptat. România a introdus această variantă, abia în 1919, după marea unire, adică acum 100 de ani ! 
  Pe scurt, aceasta este „povestea” calendarului, acest „instrument” banal sub a cărui „autoritate” ne coordonăm cu rigoare activitățile cotidiene într-un reflex, devenit inconștient,  ce ține de o tradiție ce-și are obârșia în vremurile când...  „ lupul era cățel iar puricele se potcovea cu 99 de oca de fier” ! 
Hai, la mulți ani, cu sănătate și bucurii, 2019 !

PS. - În video alăturat (o producție personală) puteți vedea calendarul egiptean găzduit de templul antic Kom Ombo. Vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii și vă urez vizionare plăcută. 

https://www.youtube.com/watch?v=3-9oyDWV_hQ

IZGONIREA LUI HERCULE. O CĂLĂTORIE DE LA MIT LA REALITATE

         Zguduitor, în confruntarea cu pricolicii nomenclaturii postcomuniste românești bravul Hercule „a făcut-o de oaie”. Surprinzător pentru unii, previzibil pentru alții, în ciuda pronosticurilor favorabile de care s-a bucurat de-a lungul și de-a latul lumii greco - romane, incluzând aici și zona definită de poeții autohtoni ca „picior de plai”, dumnealui eroul a fost deposedat total de aura sa de învingător non – stop. Cum necum „forțosul” a pierdut irevocabil statutul său de protector generos, de mascul fără egal și chiar pe cel de vindecător de beteșuguri reumatice. Un dezastru, o înfrângere fără apel din care sărmanul grec a fost lăsat fără de substanță și conținut pentru ca mai apoi să fie  izgonit din „gura de rai” (complementara piciorului de plai) pe care poposise pentru a pune umărul la prosperitatea turismului românesc.
          Dar de ce și cum de i s-a întâmplat tocmai dumnealui așa ceva ? Mărturiile spun că legendarul megastar, protagonistul  fără contracandidat al blockbusterelor olimpiene, romanticul rege neîncoronat al pitoreștilor noastre stațiuni balneo s-a văzut încolțit, în perpetua tranziție românească, din motive eminamente mioritice, de câțiva „ciobănei armășei” din așa zisa industrie a turismului danubiano - pontic care nu s-au sfiit să asmută asupra sa pe Bălaia lui Daia. Jivina mutantă, sub privirile perplexe ale auditoriului, în doi timpi și trei contracte l-a lăsat pe favorit în ruină, kitsch și faliment, recomandându-i sec: ”Hercule, go home !”. 

Şi când te gândeşti că biografia și cariera lui Heracle erau impecabile. Mai rar așa ceva !

        Zâmbetul ascuns din miturile antice

Cel ce că încă mai împodobește, destul de șters ce-i drept, cea mai pitorească stațiune balneo din România avea cândva, în Elada lui Homer, succese fără număr și performanțe cu duiumul. Cu istețime, cu forță și cu sprijin patern, venit chiar de la Zeus, acest băietan simpluț la portofel dar bine dotat la bicepși a invins toate vicisitudinile vieții și a devenit pentru muritorii de rând, pentru demos, modelul universal al celui ce izbândește prin propria sa vitejie și istețime. 

     Copilul Hercule - Muzeele Capitoline, Roma       

         Cronicarii povestesc că totul a început în fragedă pruncie când, în timp ce ”înota” printre scutece, de nevoie sau de-un chilipir, a gâtuit fără prea multă vorbă  un șarpe viclean care-i făcuse, în leagănuț, o vizită deloc dezinteresată gastronomic. Mai apoi, la maturitate, tot el a bifat “check” în dreptul a 12 munci poruncite, pe persoană fizică, fără taxe şi impozite, de către Eurystheus, regele din Micene. Ăsta era frate-su vitreg, după tată, dar zămislit de Zeus cu Hera. Zeița își instalase odorul pe tronul cunoscutului polis cu un scop precis, să-l șicaneze pe Hercule cu tot felul de mofturi, pretenții și munci stupide.

Un scurt inventar, făcut cu umor responsabil de povestitor, asupra isprăvilor comise de megastar, permite observatorului neinformat să ia notă de extraordinara productivitate a muncii de care dădea dovadă bravul Hercule cel care, nu numai că găsea soluții SMART la fiecare situație de criză în care era băgat la înaintare, izbăvind lumea de pocitanii și primejdii catastrofale, dar mai făcea și invenții uluitoare menite să pironească locului mințile marilor învățați ai vremurilor de demult și să țină sus ratingul televiziunilor de astăzi.
         La prima poruncă primită Hercule a răpus uriașul Leu din Nemeia, faptă care i-a prilejuit și patentarea, cu mult înaintea lui Brinell și Vickers,  a unei descoperi epocale în materie de rezistența materialelor și anume că, duritatea unei bâte cu lovitură bine țintită e mai mare și mai tare ca țeasta unui dobitoc, indiferent de mărimea patrupedului și intensitatea răgetului său.

A doua ispravă a adus cu sine alte premiere.  În lupta cu Hidra din Lerna, Hercule a descoperit progresia matematică pentru că, în toiul luptei, atunci când tăia Hidrei o căpățână, el observa că din gâtul ciuntit al creaturii creșteau alte două țeste noi, tăia două, creșteau 4 și tot așa. Dar, cu băgare de seamă și iuțeală de mână, până la urmă, Hercule a izbândit asupra gheonoaiei în al cărui sânge a făcut o altă descoperire: otrava ! Drept pentru care și-a înmuiat vârful săgeților în lichidul toxic și astfel a furat startul familiei Borgia descoperind rețeta primei arme chimice.

 Uciderea Hydrei - Muzeele Capitoline 

La munca cu numărul trei se consemnează că Hercule a dat prima luptă antiaeriană din istoria omenirii, venită la pachet cu încă o invenție. Este vorba de confruntarea cu un stol ciudat de păsări, de li se zicea „stymfaliene”, în fapt niște ciudățenii cu ghiare și ciocuri de aramă care aveau pe post de pene fâșii din bronz. Împotriva acestor înaripate, Hercule a bătut de zor în niște tingiri metalice, adică a folosit pentru prima dată în lume o armă sonică cu propagarea undelor audio de înaltă frecvență și astfel le-a venit de hac zburătoarelor pe care le-a izgonit tocmai în ținuturile pontice unde, cu siguranță, au fost prinse de indigeni, jumulite și vândute la REMAT cu fulgi cu tot!

Munca nr 4. Într-o veritabilă cursă unu contra unu, Heracle a alergat, prin toată Peninsula Balcanică, pe urmele unui căprior dotat cu cornițe de aur și copite din aramă. După vreo două ture a prins blestemăția vitezomană, a făcut-o pachet și, în ciuda faptului că fâșnețul patruped aparținea zeiței Artemis, l-a făcut cadou lui Eurystheus, adică o „ mică șpagă” pentru șeful său. Însuficient, corvezile au continuat.

La index cinci, eroul nostru descoperă legile statului paralel, în sensul că a stat drept și a răpus fără remușcări un mistreț capsoman și indisciplinat în paralel cu un centaur bețiv. Că primul îi era dușman, iar celălalt prieten, n-a avut se pare nici importanță și nici consecințe penale, poruncile au „curs” mai departe.

În a șasea a folosit, în premieră mondială, legile hidraulice pentru a curăța grajdurile infecte ale regelui Augias. Ca să vezi ce i-a dat prin cap grecului, să folosească  pentru igienizarea unui spațiu insalubru un jet de apă cu aducțiune directă de la un râu vijelios de munte.  Megáli technikí !

Capturarea lui Cerber, Hofburg, Viena

În munca cu numărul șapte a inventat corida și pentru asta a îmblânzit taurul Cretan al lui Minos, în a opta muncă a abordat sociologia și a experimentat comportamentul de turmă ce i-a permis să fure iepele carnivore ale lui Diomede tracul pe care ulterior l-a și caftit, iar la numărul nouă în răbojul cu munci a născocit „achitarea pedepsei”. Deși a  șterpelit cingătoarea lui  Hypolitte, șefa amazoanelor – un fel de Carmen Dan a timpurilor legendare, dar mult mai deșteaptă și mai emancipată față de contemporana noastră– a fost achitat și lăsat în libertate.

Drept pentru care a continuat să muncească pentru neîmpăcatul Eurystheus și, în a zecea corvoadă, a repatriat  dintr-un exil ciudat, cirezi întregi de boi, în a unsprezecea a făcut ce-a făcut și l-a adus la lumina zilei pe Cerber, dulăul cu trei căpățâni ce păzea porțile “centrului de detenţie veşnică” al cărui sediu se afla dincolo de Styx, undeva în lumea umbrelor cea stăpânită de Hades. În fine, la a doisprezecea muncă,  eroul a cules mere din grădini interzise devenind subiect de inspirație pentru Petre Ispirescu și de examen pentru absolvirea ciclului gimnazial la elevii zilelor noastre.

Impresionant CV-ul, nu-i așa ?!

În fața unor asemenea isprăvi chiar și răzbunătoarea și invidioasa Hera s-a înclinat și l-a titularizat, pe Heracle în organigrama lumii celeste și ferice a consumatorilor de ambrozie și nectar pe postul de erou etern cu responsabilităţi de serviciu, consemnate mitologic, ce corespund postului de protector al izvoarelor termale de pretutindeni.

Se vede treaba că lui Hercule i-a plăcut mult, foarte mult, statutul căpătat și a hotărât, fără a mai consulta fișa postului, să se bage în fel de fel de expediții care mai de care mai aventuroase și mai ademenitoare financiar.

Bunăoară s-a înhăitat cu cu vreo cincizeci de hăndrălăi ce-şi ziceau argonauţi  și, zor nevoie mare, hai la căutat prin lume oia cu cârlionți de aur.

Incredibila călătorie a argonauților inclusiv de-a lungul Dunării

Călătoria întreprinsă de aceşti flăcăi l-a purtat pe Hercule, mai ceva ca pe Johnny Deep în peliculele contemporane cu pirați, peste mări și țări exotice, adică peste apele primitoare ale lui Pontos Euxeinos, mai negre și mai spectaculoase decât cele din Caraibe, şi apoi, în amonte, pe apele şi mai primitoare ale bătrânului Istros, prin inima pământurilor geto-dace, până către Cazane și Clisură. Frumoasă zonă! Şi tot drumeţind el aşa, cu gândul la cornuta mică, a nimerit pe Valea Cernei (care pe atunci nici pomeneală să se cheme aşa slavon) unde ar fi găsit, în loc de ovine cu lână merinos de aur, nişte izvoraşe cu efecte miraculoase. Adică o apă chioară care vindeca de bătături, de deochi, de urâtul pământului și de vrăji cu argintul viu. Chiar şi fără un advertising agresiv, gestul ăsta a creat o imagine atât de bună, încât a rămas înfiptă în memoria colectivă a posterității mii şi mii de ani. Drept urmare, generaţiile de muritori ce au călcat ulterior, veac după veac, pe aceste meleaguri danubiene, ori de câte ori li s-a ivit o ocazie similară, respectiv o bălăceală sau o adăpare în apele binefăcătoare de pe Valea Cernei, s-au şi grăbit să-l invoce pe patronul Hercule. Şi ce l-au mai invocat!

          În turism, unde legendă nu e nimic nu e

Mai întâi nişte oşteni romani, aşa zice legenda, în căutare de leacuri pentru caii lor betegi, ar fi dat şi ei, pe valea amintită, de izvoraşele cu ape tămăduitoare. Cavalerii în cauză erau în solda lui Traian şi-n drumul lor spre cucerirea capitalei Sarmizegetusa, obosiți au poposit la locul cu pricina. Şi să vezi minune, după ce mârţoagele au fost lăsate să-şi înmoaie copitele ceva timp în apele acelor izvoare, hop, au devenit nişte armăsari veroşi, puternici şi vânoşi, care când erau struniţi, ori la trap ori la galop, fugeau de ”mâncau pământul”. Evident că de înfăptuirea miracolului a fost făcut responsabil… Hercule! La urma urmei protectorul tuturor apelor minerale.

       Băi nene, atât le-a trebuit romanilor! Ăştia cum descopereau sau cucereau ceva cum, pac – pac, se apucau de construit, fie un drum de acces, fie un templu, un apeduct sau un viaduct ceva, o basilică sau un portic, să-şi aducă posteritatea aminte de ei, că de-aia e istoria un “neverending story”. Ei bine, în cazul de faţă au construit nişte terme pe care le-au dedicat, evident, lui Hercule şi pe care le-au numit “Ad Aquas Herculi Sacras” sau pe scurt, Therme Herculi.

Să ne înţelegem, termele pentru romani erau precum supermarketurile, vinerea seara, pentru noi românii de azi, adică pline ochi. De ce erau aşa de căutate ? Păi aici aveau parte, cât e ziulica de lungă, de masaje, de gimnastică, de îmbăieri alternative în bazine cu apă caldă (caldarium), călduţă (tepidarium) şi rece (frigidarium), de băi de abur (sudatorium), de saună (laconicum), de „asistenţă medicală” şi de socializare - bârfă, afaceri și chiar amor, indiferent de sex, etc. În câteva vorbe, un răsfăţ total de care se va fi bucurat și Marc Aureliu, împăratul. Însă, spre deosebire de supermarketurile postmoderniste, termele aveau o arhitectură elaborată, erau bogate în ornamente și burdușite cu sculpturi, statui şi statuete, cu picturi, mai ales murale şi cu mozaicuri aplicate pe pardosele. 

Izvor balnear din Herculane amenajat decent, în stil greco - roman

Aşa erau romanii, confortul însemna şi frumuseţe, concept de care a beneficiat şi Therme Herculi, iar eroul venerat aici a beneficiat nu de una ci de vreo cinci statui, din care una chiar s-a păstrat, în copie, până în zilele noastre. Este vorba de modelul care-l înfățișează le Hercule stând semeț înfășurat în pelerina-i din piele de leu și cu ditamai ghioaga ținută lejer pe umăr. Din păcate, mai mult pe mâna ei decât pe cea barbarilor, puterea romană s-a stins. A lăsat însă în urmă, supraviețuind veacurilor întunecate, o importantă moştenire pe care omenirea, atunci când a revenit la civilizaţie, a ştiut s-o fructifice. Cu Hercule cu tot !

          Când legenda devine istorie succesul este sigur

      Aşa se face că, tot pe Valea Cernei, domnul Hercule a revenit în prim-plan la jumătatea sec XVIII, atunci când Banatul Timişoarei trece de sub administraţia otomană sub cea habsburgică. Coincidenţă sau nu, caii sunt iarăşi „protagoniştii” de serviciu ai acestei poveşti.

Un general de cavalerie pe numele său Johann Andreeas Graf von Hamilton, desemnat de Canceleria Vieneză cu misiunea de Comandant General al Banatulu, impresionat de frumuseţea şi legendele locului a avut salutara iniţiativă de a reconstrui “Herkulesbad “. 

Herculane la început de secol XX adună VIP-uri din toată Europa

Întreprinderea a avut succes, staţiunea a renăscut cu rapiditate şi frumoase clădiri, în stil baroc, au început să apară pe un mal şi altul al Cernei. Cazinoul cu Coloane (1864, arhitect Wilhelm von Dodere) și Băile Imperiale (1868, arhitect Ignac Alpar) sunt printre primele. Se construiește calea ferată şi este dată în folosinţă, în 1878, superba clădire a gării din Herculane. Se amenajează parcuri şi alei, fântâni arteziene, foişoare şi bolţi, poduri şi podeţe traforate în fier, iar în tot locul, ca un omagiu adus artei antice, reapar statui delicate ce înfățișau nimfe ale apelor (nereide), ale munţilor (oreade) şi ale pădurilor (driade). Frumusețea și bunul gust însuflețesc atmosfera și reaprind flacăra civilizației. În aerul de început de secol XX pe Valea Cernei pluteşte un ”parfum de bell epoque”. Hercule este din nou „în cărți”, iar statuia sa, copia fidelă a uneia antice, este amplasată în centrul staţiunii devenind simbolul unei destinaţii de vacanţă intens frecventată de VIP-urile acelor vremuri. 

 Era împărăteasă dar i se spunes simplu: SISI 

Vizitatorii sunt din cele mai înalte cercuri ale aristocrației europene, împăraţi şi împărătese, regi şi regine vin la băi, vin la Herculane. Printre ei, cea mai atrasă de zonă, ca să nu spunem de-a dreptul îndrăgostită de Valea Cernei este împărăteasa Austriei, Elisabeta Amalia  Eugenia de Wittelsb cunoscută nouă sub numele său scurt, Sisi. Fermecătoare, enigmatică, curtenitoare și inteligentă această femeie devine alături de Hercule, noua legendă a locului. „Marele răsboiu” pune capăt însă posesiunii austriece asupra zonei și, după 1918, românii iau în primire giuvaierul balnear al Banatului. Boierii își aduc și ei contribuția la îmbogățirea parimoniului arhitectural al stațiunii și noi edificii armonioase își fac loc printre cele deja consacrate. Hotelul Cerna este ridicat în 1936 în stil autentic românesc după planurile arhitectului Ioan Precup.

După al doilea război mondial, se știe, au venit comuniștii. Toleranți cu Hercule, înțeleg potențialul zonei și generează aici turismul de masă. Se ridică hoteluri la foc automat și, sub conducerea „înțeleaptă” a autorităților populare angajate trup și suflet în „încleștarea” întrecerii socialiste, sunt puse în operă, cu o abordare structurală cât mai măreață, „nămetenii” de câte 10 etaje. Armonia este aruncată la groapa de gunoi și „cantitatea” este ridicată la rang de succes cincinal. Este epoca în care, încet, încet, dispar din peisaj picturile murale. Sunt acoperite cu var ca nu cumva zânele și nuditatea lor barocă să atenteze la pudoarea marxistă a proletarului român, venit prin sindicat la odihnă și tratament.

   Afrodita (hotelul) în viziunea „epocii de aur”  

        Chiar și așa arhitecții acelei epoci „de aur” înțeleg să ridice mastodonții multi etajați într-o altă zonă a stațiunii, fără să „atace” zonele clasice amenajate de „burghezia decadentă”. Astfel stațiunea își găsește un oarecare echilibru: spre nord stă grupat barocul imperial iar spre sud proletcultismul sindical și, în pofida faptui că berăriile cu miros acru de cârciumă și cantinele „plimbă tava” cu nelipsita lor aromă de varză fiartă iau locul restaurantelor sofisticate cu ospătari eleganți și bucătari de renume, Hercule rămâne la locul său devenind personajul central al oricărei fotografii făcute drept dovadă că s-a mers la băi și tratament prin grija „partidului”. E drept, mai exista și varianta cu ursul împăiat, dar aia era de „caterincă”, adică „să te râzi” acasă cu colegii de birou de ce-ai făcut în stațiune. 

         La hoție ne pricepem cel mai bine

        Și a venit și 1989. Ce mai freamăt ce mai zbucium, ce speranțe, ce aspirații și ce… deziluzie cruntă. Din măruntaiele cangrenate ale unei nomenclaturi nesățioase și nepieritoare, moșit în incubatoarele „post revoluționare” ce-au scos la lumină duzini de milionari de carton, a apărut și personajul numit Iosif Armaș. Zămislit parcă ca o târzie răzbunare a Herei, fostul portar ciubucar de la intrarea Hotelului Dacia, „distinsul” Armaș s-a dat de trei ori peste cap și-a intrat, în anii 2000, în lumea celor ce-au învârtit banul public cum a vrut mușchiul lor!

    E clar, frumoasele mituri ale antichității nu mai sunt ce-au fost odată iar morala eroilor legendari nu  mai valoreză nici doi bani.  Așadar până aici i-a fost lui Hercule care, se vede treaba, și-a găsit „ciobă-nașul”! Din afaceri cu creanțele pe care statului român urma să le recupereze de la Vietnam și Angola, din piei de capră, uree, orez, taximetrie, politică și chiar box, Armaș ușierul ajunge, în 10 ani, multi milionarul de pe Valea Cernei ! La banii și puterea lui cum putea să uite tocmai de turism, de Herculane! Pe rând sau cu toptanul, ca și cum ar fi fost la iarmaroc, la prețuri derizorii cu valoarea unui apartament de provincie sau cu miș-mașuri contractuale, hotelurile din Herculane intră în posesia afaceristului. De fapt peste 50 de entități turistice au fost îndesate sub pulpana grangurului. Și asta n-ar fi fost nimic dar de aici încolo începe ruina. Odată „cumpărate”, cândva fala stațiuni, toate aceste clădiri, hoteluri, restaurante, băi, saloane și chiar și Cazinoul, sunt lăsate în paragină. Sunt mărturi care vorbesc de jafuri în toată regula: statui și statuete ce împodobeau aceste clădiri au fost smulse din soclul lor și „valorificate” pe piața neagră. Chiar și picturile murale au fost decapate de pe ziduri și tavane și vândute fără jenă „iubitorilor” de artă. Una peste alta se vorbește de un prejudiciu de 30 milioane de euro!

      Este suficient să faci o tură pe internet, zeci de articole scrise de oameni simpli sau ziariști renumiți denunță ruina la care a fost condamnat Hercule și stațiunea ce-i poartă numele. Nici autoritățile locale n-au făcut mare lucru. Doar promisiuni și câteva privatizări (unele cu o aură străvezie de reușită). În rest, pentru turiștii care se mai încumetă să vină aici, mizerie, ruină și o mare plictiseală. 
      Viitorul nu are nimic promițător, păstorită malefic de corifeii noii Românii, oaia lui Daia e la putere, behăie amenințător și jubilează îngenuncherea justiției. Așa se face că Dosarul Armaș rătăcește și acum prin cotloanele DNA și DIICOT, timp în care stațiunea zace în ruină și neputință birocratică.
      Hercule împietrit pe soclul său privește neputincios ruina care se adâncește în jurul său pe zi ce trece. Doar nostalgicii și visătorii care se mai încumetă în zonă își mai fac, în grabă cu telefonul mobil, câte-un selfie lângă eroul de legendă. La ce bun, oaia e la putere și behăie voios și agramat ! A paguba. Behehehehe !

POVESTEA DINTR-UN PAHAR CU VIN. FETEASCA NEAGRĂ

         În fiecare an la jumătatea lui octombrie e sărbătoare, domnul Bahus, petrecărețul incurabil și consumatorul rafinat de bunătăți la litru își adună gașca nebună și deocheată a bachantelor și dimpreună cu ele cinstește și chefuiește, cum numai zeii Romei știu a face, pentru marea acțiune declanșată în podgorii: culesul viilor. Se strânge recolta și coșuri pline cu ciorchini de struguri dulci și zemoși iau drumul cramelor unde podgorenii, prin mijloace aproape magice, transformă banalele bobițe, albe sau negre, ale strugurelui în licori din cele mai parfumate și mai frumos colorate, făcute anume parcă să stingă nepotolita sete a sufletelor prea încercaților pământeni, iar prin târguri, pe la terasele împodobite cu stuf și trestie, mesenii încep să ciocnească, la o pastramă, căni de lut ars umplute ochi cu must dulce acrișor, ba chiar ușor înăsprit, în cinstea toamnei și a recoltelor îmbelșugate

Marele iubitor de plăceri, Bahus. Caravaggio Uffizi, Florenta

         Prieteni, în fiecare an la cumpăna lui octombrie sunt Bacantele, serbările care celebrează munca și priceperea viticultorilor, momentul când o nouă recoltă de struguri aduce în pahare bucuria și răsplata unui an de muncă. Povestea vinului din acest an stă să înceapă și, ca de fiecare dată este însoțită de întrebări firești: va fi un an bun pentru vinuri ? Vor fi ele mai bune ca cele din anii anteriori ? Răspunsurile vor veni pe îndelete și pe măsură ce în butoaie vinul va „lucra” iar rezultatele  vor fi cu siguranță anunțate de cei mai competenți „băutori” din domeniu, oeonologii.

         Până atunci însă avem  la ”vinotecă” povestea unuia dintre cele mai reprezentative vinuri românești pe care, iată, incepem s-o degustăm, sorbitură după sorbitură.

         Este vorba un vin savuros la gust, diafan și parfumat la miros, licoros atunci când îl sorbi și, prin toate acestea, un companion elegant, stilat și, în același timp sprințar, al oricărui eveniment culinar. Nu întâmplător i se spune Feteasca Neagră, un soi cu prezență discretă în supermarketuri cu o nișă de consumatori elevați, fini cunoscători a ceea ce se chemă vinul românesc.  

         Feteasca Neagră este 100% un soi autohton, un vitis vinifera, adică de viţă de vie nobilă, obţinut prin selecţie  arhaică  îndelungată dintr-o varietate sălbatică de pădure (vitis silvestris) şi a fost cultivat, spun specialiştii, încă din vremea dacilor pe un areal cuprins între Carpaţi şi Nistru. Centrul viticol în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi ale prezenţei soiului Feteasca Neagră  a fost identificat de arheologi în arealul moldovean de pe Valea Prutului, respectiv la  Uricani în judeţul Iaşi. De altfel, soiul a fost cultivat pentru o perioadă foarte îndelungată de timp în această regiune viticolă  a Dealurilor Moldovei şi a ajuns destul de târziu în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. 
       Este un soi care a supravieţuit  filoxerei, gângania nord americană ajunsă și în România, care a decimat culturile autohtone de viţă de vie la sfârşitul secolului XIX și începutul secolului XX. Este un soi foarte rezistent la secetă şi ger şi, în prezent, cu toate că soiul este plantat pe suprafeţe destul reduse pentru potențialul său calitativ, este totuși prezent în toate regiunile viticole  ale ţării. Oameni practici și plin de duh podgorenii au făcut cunoscut acest vin şi sub denumiri mai colorate, cum ar fi: “Poama fetei negre”, “Păsăreasca neagră”sau “Coada rândunicii”.

        În ultimii ani, a devenit foarte apreciat mai mult în străinătate fapt care i-a atras renumele de ”ambasadorul României” și astfel a devenit un excelent motor comercial de creştere a exporturilor de vinuri româneşti pe pieţele externe unde Feteasca Neagră concurează cu succes vinuri deja celebre la nivel mondial, cum ar fi Malbec, Shiraz sau Merlot.          

         De vinul ăsta, se spune, s-ar fi ”îndrăgostit” în vechime și Mihai Viteazul. Legendă sau adevăr istoric, relatările cronicarilor vorbesc de faptul că, cu doi trei ani mai devreme de 1600, înainte de a trece cu oastea peste Carpați, în Ardeal, să-l unească cu țara, Mihai și-a cantonat oștirea pe malurile Teleajănului în zona Bucov, pe unde treceau drumurile comercianților de vinuri, rachiu și poame. Și nu dintr-o întâmplare. În zona prahoveană pomenită aici, comerțul cu aceste produse agricole era înfloritor și cantitățile tranzacționate semnificative, așa că domnitorul a înființat un târg sub autoritatea sa, Ploieștiul și, odată cu asta, a instituit și-o taxa pe acest comerț. Banii pe care i-a strâns din zeciuiala percepută i-au fost suficienți voievodului să-și plătească oștenii care nu l-au dezamăgit în bătălia de la Șelimbăr. Șederea asta pe la Bucov, Gherghița și Târgșor i-a prilejuit probabil lui Mihai Viteazul și ”întâlnirea” minunată cu rubinia ”păsărească neagră”, așa că un ”strop” de adevăr istoric există în acest episod... viticol. 

         Paradoxal este faptul că, până în anii 90, Feteasca Neagră nu a avut un mare trecere printre români, care sunt mai degrabă iubitori de vinuri albe băute sub formă, spun unii primitivă, de șpriț. Ca şi în alte împrejurări, străinii au fost cei ce au remarcat calităţile acestui soi şi mai ales pe cel ce provenea din arealul viticol prahovean Dealu Mare. 

          Este de notorietate acum experienţa investitorului francez Conte Guy Tyrel de Poix, cel care a redescoperit pentru români acest soi savuros.
          Povestea spune că experimentatul conte corsican, dornic să investească în viticultura românească, se afla prin 1994 în căutarea unei zone prielnice intenţiilor sale şi astfel el a poposit la un podgorean din zona Ceptura care, după datină, l-a servit cu o cană de vin. Băutura s-a dovedit a fi Fetească Neagră şi a fost cea care l-a fermecat pe francez definitiv şi irevocabil. Guy de Poix a numit-o „Regina vinurilor româneşti” iar din „legătura” lor a luat naştere un întreg proces de modernizare a viticulturii prahovene, cu reîntinerirea podgoriilor, cu renaşterea cramelor particulare, cu recondiționarea conacelor foștilor podgoreni, cu apariţia de noi investitori şi branduri şi cu  ieşirea cu succes a acestor vinuri la export.

         Pe de altă parte, renumitul profesor şi oenolog Viorel Stoian, în lucrarea sa „Marea carte a degustări vinurilor", face referiri elogioase la Feteasca Neagră şi spune despre ea că se detaşează de alte soiuri prin aroma sa specifică dată de asemănarea cu mirosul suav de prune uscate  (a se face diferenţa de prunele afumate). Cu timpul, prin  învechirea vinului, această aromă unică se îmbogăţeşte și cu alte arome şi nuanţe discrete de scorţişoară, coacăze negre şi mure ceea ce conferă vinului un gust echilibrat, consistent si viguros.

Tot specialiștii spun că maturarea acestui vin se face în primii trei ani la butoi și apoi, chiar şi câte 9 ani, la sticlă. Acest proces de învechire face ca vinul să capete o textură din ce în ce mai catifelată. Mai trebuie știut că blazonul acestui vin este culoarea sa de roşu intens, de un rubiniu inconfundabil. În ceea ce privește concentraţia alcoolică, cea responsabilă de infuzia de prea bună dispoziție a mesenilor, aceasta se plasează la valori de 12-13% din volumul luat în calcul, adică una de calitate superioară pentru un vin cu denumire de origine controlată.

         Oeonologii spun că cel mai adesea este un vin sec sau demi sec, cu  o aciditate uşor mărită la vinurile tinere dar, odată cu maturarea, el devine echilibrat şi corpolent.

         Vin savuros, Fetească Neagră, se servește de obicei la o temperatură de 14-15ºC, alături de orice fel de friptură, fie ea de de vită, de miel, de berbec sau de porc, gătite la grătar sau la cuptor precum şi alături de paste preparate peninsular sau alături de brânzeturile tari, maturate și cu gust puternic.

         Feteasca Neagră este un adevărat răsfăţ gastronomic şi, pe lângă asta, un real panaceu. Cercetătorii au demonstrat că prin compoziţia sa biochimică acest vin roşu, consumat în cantităţi de până la 150 ml pe zi, devine un antidot excelent împotriva stresului, a bolilor hepatice, a celor cardiace, diabetice şi chiar a cancerului.        

         În plină toamnă, ce pate fi mai frumos ca o excursiie, în zi însorită în deal la vie. Poate o  o tură cu bicicleta în ”patria vinurilor” pe la cramele podgorenilor din Prahova. Pe Drumul Vinului de la Boldești prin Valea Călugărească și până dincolo de Ceptura s-au deschis câteva conace cu regim de pensiune unde se mănâncă bine și se pot degusta în  tihnă vinurile regiunii. Conacul Feteasca Neagră, Conacul Domniței Ralu sau Casa Seciu sunt doar trei din aceste destinații apreciate de călători în regiunea viticolă Dealu Mare. Totuși o vizită tematică cu degustări și prezentări profesioniste de vinuri este cu mult mai recomandabilă mai ales că se pot face programări din timp la cele mai grozave crame din zonă, SERVE Ceptura, Basilescu, Budureasca sau Crama Aurelia Vișinescu, toate foarte bine puse la punct și oricând bucuroase de oaspeți.

Rândurile de mai sus pot fi considerate o invitaţie făcută unor prieteni de pahar şi, înainte de a răspunde chemării, luați în seamă răspunsul dat, într-o împrejurare similară, de celebrul scriitor român, Păstorel Teodoreanu:

          „Invitat fiind la cramă

           Am răspuns, ca bun creştin

           Printr-o scurtă telegramă:

           Vin! „

KOKKINO NERO. LA PLAJĂ, FĂRĂ FIȚE

Elenii erau convinşi că zeii lor, atotputernici  şi fără de moarte, îşi aveau reşedinţa pe vârfurile înceţoşate ale acestui munte fabulos. Aici sus, pe “Oros Olimbos”, credeau grecii antici că de-alde Zeus, Herra, Appolo sau Afrodita, se îmbuibau cu ambrozie şi nectar şi că, tot de pe crestele Olimpului, din plictis ori vanitate, cu puterile lor zeieşti urzeau intrigi prin care răscoleau şi puneau la grele încercări vieţile Titanilor sau Eroilor, acei băieţi frumoşi, viteji şi deştepţi puşi pe fapte mari. Gândiţi-vă numai la patimile lui Ahile sau la cele ale lui Prometeu. Cum adică să ţi se dea atributul invincibilităţii în proporţie de 99 % şi să fi lăsat „descoperit “, fie şi numai cu un procent, taman la un călcâi, în care ai să ţi-o și iei când îţi va fi lumea mai dragă ?! Sau drept “răsplată” că ai fost un tip de caracter şi ai redat oamenilor tehnologia focului, să fi legat de ditamai bolovanul, cu “pateul” la vedere, oferit zilnic, a la carte, într-un meniu plictisitor de repetitiv, unui vultur pe cât de caucazian pe tot atât de hulpav?

Evident că lista pătimiţilor e lungă şi numai dacă zicem Paris, Elena, Priam, Menelau, Minos, Icar, sau Ulise, am şi umplut, cu sute de volume, câteva zeci de biblioteci pretenţioase.

  Legați centurile de siguranță, la orizont, lăcaşul zeilor olimpieni! 

Lăsăm însă miturile vechii Elade să se odihnească printre filele cărţilor de vacanţă, pentru a le răsfoi pe îndelete mai târziu, la un frappe grecesc, pe o plajă însorită și ne concentrăm atenţia către masivul olimpian.
       Călătorul, îndrăgostit de drumurile greciei de astăzi, cu siguranţă are întipărită în faţa ochilor imaginea spectaculoasă pe care muntelele i-o oferă, drept ofrandă, la întâmpinare. Mai întâi se arată ca un miraj, iar apoi, pe măsură ce te apropii de el, devine din ce în ce mai impresionant, pentru ca, în final,  muntele să se arate în toată puterea și semeţia sa, cu contururi clare care evidențiază fără ostentație vârfurile sale zvelte ce se avântă până la trei mii de metri altitudine, pricină pentru care, nu de puţine ori, sunt acoprite cu mantie de zăpdă. În fapt, lanţul muntos îşi desfăşoară „spinarea” colţuroasă pornind mult mai din sud, dinspre zona Volos. Crestele străjuiesc, dinspre vest, întreg golful Salonic, care este mărginit, la rându-i, spre est, de peninsula Casandra. Înşiruirea stâncoasă răsare odată cu Muntele Pelion, direct din talazurile înspumate ale Mării Egee şi lasă în urmă, pierdute printre valuri, ca două lacrimi, insulele Skiathos şi Skopelos. Rădăcinile muntelui se ridică din mare precum degetele răsfirate ale unei mâni ce se opintește  să ridice parcă întreg pământul în picioare. Printre degetele încordate se deschid în mare minunate golfuri care adăpostesc locuri pline de farmec în care oamenii n-au întârziat să-şi dureze adăposturi şi așezări pitoreşti. Printre ele și Kokkino Nero, micuța destinaţia de vacanţă de care am să vorbesc aici.

  Satul de vacanţă Kokkino Nero, adăpostit și de mare și de munte...  

      Aflat la 40 km sud faţă de mult  mai „populara” staţiune litorală Paralia, vechiul sat pescăresc din prefectura Larisa  este foarte puţin cunoscut în România. Pitit la poalele munţilor, Kokkino Nero este astăzi un veritabil sat de vacanţă, pitoresc şi primitor ce oferă turiştilor, în majoritate polonezi, o oază de linişte într-o atmosferă predominant și autentic grecească.

Calea cea mai simplă prin care se poate ajunge la Kokkino Nero este cu autoturismul, pe traseul ce traversează Bulgaria. Nota bene, în anul de grație 2017, în Bulgaria se circulă bine, şoselele sunt bune, au dispărut ambuteajele, iar restricţiile de viteză nu mai sunt atât de severe ca în anii 2000. În plus, bulgarii stau mai bine ca noi la autostrăzi şi practic o bună parte din drum, de la Ruse la Kulata (inclusiv pe centura Sofiei), se fac pe autostradă (unde 120 km pe oră viteza acceptată). La trecerea de frontieră Giurgiu – Ruse se plăteşte taxa de pod, la dus românilor (13 lei, tarife valabile în 2017) și la întors bulgarilor (4 leva sau 2 euro). Pentru Bulgaria taxa de drum se plăteşte la ghişeele particulare amplasate imediat după trecerea frontierei, dar atenţie la tarife percepute de casieri (8 euro pentru o săptămână sau 15 euro pentru două săptămâni) căci „gaspadin tavarisci” sunt puşi pe jecmăneală. Tot la vamă, fiţi prevăzători şi schimbaţi ceva bani în Leva, să aveți la portofel când alimentați cu benzine sau motorină. E preferabil s-o faceți pe teritoriul bulgăresc unde combustibilii sunt mai ieftini şi de bună calitate (circa 1 euo sau 2 leva un litru la staţia OMV - Sandanski). În orice caz alimentaţi înainte de a intra în Grecia unde benzinăriile sunt destul de rare, cel puţin până la Salonic. De la Promaconas (localitatea greacă de frontieră) şi până aproape de destinaţia noastră, drumul se parcurge pe autostradă, cu taxare în mai multe puncte (tarife în 2017 cuprinse între 1,2 euro si 2,4 euro) ceea ce implică un buget de circa 8 euro pentru un autoturism.

Este adevărat, drumul cu maşina din România până în Grecia pare cam lung (12 ore la volan) şi, pentru unele buzunare, cam „piperat” (500 lei dus-întors) dar, pe bune, eşti în vacanţă și asta îți dorești, să călătorești și să vezi lumea !

Există şi alternativă, cu trenul de la Bucureşti la Larisa via Salonic. Din Larisa sunt autobuze cu program regulat care vă pot aduce confortabil în Kokkino Nero. Timpul petrecut pe drum, din România la Kokkino Nero, este de ordinul zilelor, însă călătoria cu trenul, turiştii pasionaţi o ştiu, are un farmec aparte.

Baie cu nomol in Kokkino Nero, în căutarea panaceului perfect...

Numele satului de vacanţă se trage de la pârăul ce coboară din munte, prin mijlocul localităţii, pentru a se vărsa, fără alte pretenţii, direct în mare. Cu toate astea nu este un râu oarecare, el aduce cu sine, de pe versanţi, aluviuni bogate în minerale şi metale, substanţe ce conferă apei o culoare roşiatică (echivalentul pentru cuvântul „apă” în limba greacă este: nero, ar pentru „roșu” - kokkinos).

Din aceste motive, oamenii nu au întârziat să bage în „cercetări” pârâul pentru a depista la el eventuale calităţi curative şi, uite aşa, s-a împământenit ideea că “apa  roşie”, pe care localnicii au botezat-o “Kokkino nero”, ar avea efecte tămăduitoare. Drept consecinţă, au amenajat pe cursul inferior al apei un loc cochet,  cu câteva bazine de scăldat, pe care le-au numit “terme”. Aici, turiștii pasionaţi de elixiruri și băi „porcești” s-au și apucat de scăldat și de “tapetat”, întreg corpul cu mâlul roşiatic, inclusiv pe ”vulnerabilele” călcâie,  în speranţa că astfel vor dobândi miraculoase imunităţi sau frumuseți răpitoare.

 Liber la plajă, liber la scăladat, liber la vacanţă. Libertate să trăieşti ! 

     Termele sunt doar un bonus la tot ceea ce oferă în realitate satul de vacanţă. Să începem cu plajele, sunt vreo 4 la număr, două în localitate şi alte două, simetric, de-a stânga şi de-a drepta ei, la vreo 2 km distanţă unele de altele. Plajele sunt un amestec de nisip şi pietriş pe care turiştii îşi pot aşeza, fără să fie deranjaţi de cineva, prosoapele, umbrelele şi şezlongurile. Dacă vorbim de atmosferă trebuie spus că, până către ora 11.00 a zilei, aglomeraţia este cvasi absentă, locul este stăpânit de-o linişte „suspectă” în care doar micile talazuri ale mării şi “gângăniile cântătoare” - tzitzikas - contribuie la ambianţă sonoră. Apa este limpede, curată, are culoarea smaraldului şi-un parfum aparte ce te duce cu gândul a pepenele galben. Dacă zeii olimpieni au binecuvântat pe  greci cu ceva anume, apoi marea este binecuvântarea lor! În majoritatea timpului valurile lipsesc iar aspectul general este al unei imense piscine. Fără urmă de curenţi, apa este de-a dreptul prietenoasă iar salinitatea sa te susţine cu blândeţe la suprafaţă. În atare condiţii înotul este o plăcere fără egal, dacă starea de plutire leneşă, mai mult decât molipsitoare, se poate numi... înot.

        Prin grija unor administratori nevăzuți, fiecare plajă are câte un locușor amenajat cu şezlonguri și umbreluțe de soare. Proprietarii însă sunt discreți, nu trag pe nimeni de mânecă şi nici nu percep taxa de şezlong. Condiţia pusă cu politeţe, pentru a rezerva un loc la umbră, se rezumă la consumul unei beri sau a unui pahar de vin rece, a unei îngheţate sau a unui  frappé, pentru care se percep sume modeste ce nu depăşeşte 5 euro pe perechea de şezlonguri, umbrelă şi măsuţă. Cu alte cuvinte plătești o consumație de bun simț și stai, pe șezlong, la umbă.

 O lume solară și agvatică croită anume pentru liniște turiștilor... 

    Pentru că versantul muntelui se ridică direct din apa mării, lăţimea plajei nu depăşeşte 10-15 metri. Vegetaţia, formată din arţari, măslini sălbatici (agrieliá), smochini, sălcii şi alte varietăţi specifice locului, coboară de pe versant până la limba de nisip a plajei şi aduce cu sine, la orele amiezii, bine meritata umbră la care te poţi refugia din calea  “mâniei” fierbinţi a lui Helios. Instalat comod sub ramurile copacilor descoperi,  pe lângă răcoare, o adevărată simfonie de parfumuri vegetale în care aromele catifelate de smochin deţin tema principală a partituri.

                Odată cu apariția umbrei copacilor pe plajă urmează un alt spectacol, apar copii. Care mai timid, care mai jucăuş, care cu colac, care cu plută, care cu ochelari subacvatici şi cu labe de scafandru cu toţii sunt doritori de îmbăiere grabnică. Ca la o comandă nevăzută copii se avântă, supravegheaţi de bunici şi părinţi, în apă. Marea scăldă a început. Fără zbierăte, fără îmbrânceli, fără ţipate şi plânsete răzgâiate, chiotele şi bună dispoziţia copiilor molipseşte pe toată lumea de pe plajă. Parcă acum merge cu şi mai multă plăcere o bere rece! Pe la ora 13.00 însă, gata. Cu mare, cu mic, oamenii se retrag la masa de prânz şi siestă. Cum cazarea e la doi paşi e bine să urmezi şi tu protocolul, asta dacă nu ţi-ai luat la pachet şi ceva  gustări cu planul şi dorinţa de a sta, cât e ziua de lungă, pe plajă. Nu e nici o supărare. La urma urmei şi reîntoarcerea pe plajă după orele  amiezii, către ora 17.00, este o adevărată placere, ca să nu vorbim de îmbăierile nocturne la lumina lunii şi a stelelor… Doamne, ce desfătare!

Reședința mea de vară e la țară... în Grecia continentală !

Cazările în Kokkio Nero sunt în majoritate la pensiuni, sau în vile de vacanţă. Sunt şi câteva hoteluri, arvunite însă de agenţiile de turism poloneze. Booking.com rămâne varianta cea mai sigură pentru rezervări, cu suficiente variante şi oportunităţi aflate la alegerea turistului navigator pe internet. Personal am ales această cale deşi la destinaţie am descoperit că sunt suficiente variante de exploatat şi direct la faţa locului. Cazarea pentru familia mea s-a numit Paparitzou Apartments. O camera simplă, cu trei paturi, plus facilități cum ar fi o mică bucătărioară dotată cu chiuvetă, frigider şi plită electrică, un grup sanitar cu duş și, perla coroanei, o terasă umbroasă şi spaţioasă pe care am sevit în fiecare zi micul dejun. Simplist, liniştit, foarte curat şi foarte aproape de plajă.  Mobilier decent, aşternuturi curate, din fibră naturală (deci răcoroase), prosoape albe, moi, din bumbac. Gazdă primitoare, discretă, fără insistenţe dezagreabile dar  gata oricând să răspundă, cu puţina engleză pe care o ştia, la curiozităţile noastre. Wii-fi la discreţie! Pe scurt, o cazare de 50 de euro pe noapte pentru trei persoane ce şi-a meritat cu prisosinţă fiecare eurocent. Îmi pare bine s-o spun, mai ieftin ca pe litoralul românesc în aceeaşi perioadă de vârf a anului (august 2017). Aici însă, încercarea de a găsi similitudini și paralelisme între litoralul românesc şi cel egeean se opreşte. Comparaţiile sunt inutile între Marea Neagră, fie ea şi la Nisipurile de aur, şi Marea Egee. Între cele două destinaţii de vacanţă, cu onestitate trebuie recunoscut că, evidenţele înclină, din superlativ în superlativ, clar şi fără echivoc, către partea elenă!

                Nici cu mâncarea nu sunt probleme. Mica staţiune are întreprinzătorii ei. Începem cu mini- marketurile ce pun la vânzare alimente din care nu lipsesc lactatele (tzatzichi) şi brânzeturile (feta), legumele (roşii, castraveţi, cepă, ardei capia) şi fructele de sezon (piersici, caise, pepeni), tot felul de băuturi, bere într-o mare varietate de sortimente, vinuri care mai de care mai apetisante, curate şi gustoase, băuturi răcoritoare (Fanta, Coca cola, nectar de fructe etc) precum şi alte produse nealimentare de strictă necesitate de la hârtia igienică la cremă de plajă şi de la sprayuri anti ţânţari la tirbuşoane. Continuăm cu laboratoarele de patiserie de unde, pentru micul dejun sau chiar pentru gustările de peste zi, ai posibilitatea să te aprovizionezi cu delicioase plăcinte cu brânză sau cu spanac, cu cartofi sau măsline, cu bacon sau cu “de toate”  în plăcinte tip pizza. Curcubeu pe cerul gurii, nu alta!    

  Seara sunteţi aşteptaţi pe terasele tavernelor. Nu sunt multe însă fiecare își respectă cu prisosință clienții și îi răsfață cu ce au ele mai bun în materie de bucătărie și băutură. Două sunt de bază, Taverna Maria şi Taverna Elena. La prima meniul este puţin mai bogat, porţiile mai mari, vinul parfumat şi farmecul patronului mai evident. Elena are şi ea atuurile ei, terasa este amplasată chiar pe malul mării şi serviciul ospătarilor este mai profesionist. Felurile de mâncare sunt însă asemănătoare şi pe cât de clasice tot pe atât de gustoase. Peşte proaspăt, procurat în fiecare dimineaţă de la pescarii locali este gătit la grătar sau prăjit în ulei de măsline (dorada, stavrid, gavros), fructele de mare, tot foarte proaspete (caracatiţă, scoici, creveţi, calamari) sunt gătite însă după reţete locale (secrete!). Din listă nu lipsesc frigăruile suvlaki sau fripturile de porc sau de miel asezonate cu diferite garnituri de legume, salate sau cartofi prăjiţi. Nota de plată pentru o masă îndestulătoare, stinsă ponderat cu vinişorul casei sau cu bere autohtonă, nu depăşeşte pentru trei persoane 45 de euro. Decent !

Dacă plaja şi apa mării te vor lăsa să evadezi prin împrejurimi în căutarea de atracţii locale e bine de ştiut că sunt de vizitat, în sus pe coasta muntelui, enigmaticele ruine ale unui pod bizantin, precum şi  pitorescul Canion Calypso "prevăzut" cu lac şi cascadă spectaculoasă.

 Kokkino Nero este un loc cochet, fără fiţe, dar cu personalitate unde iubitorul de mare, soare şi linişte îşi găseşte destinaţia de vacanţă perfectă! Căci ce poate fi mai relaxant pentru turistul căutător de odihnă estivală, decât şederea leneșă pe fotoliul de rafie la malul mării, cu privirea pierdută contemplativ în zare, peste talazrile azurii ce parcă-i fredonează lent şi afectos, în ritmul brizei, nemuritorul sirtaki, compus de Mikis Todoriakis.