POVESTEA DINTR-UN PAHAR CU VIN. FETEASCA NEAGRĂ

         În fiecare an la jumătatea lui octombrie e sărbătoare, domnul Bahus, petrecărețul incurabil și consumatorul rafinat de bunătăți la litru își adună gașca nebună și deocheată a bachantelor și dimpreună cu ele cinstește și chefuiește, cum numai zeii Romei știu a face, pentru marea acțiune declanșată în podgorii: culesul viilor. Se strânge recolta și coșuri pline cu ciorchini de struguri dulci și zemoși iau drumul cramelor unde podgorenii, prin mijloace aproape magice, transformă banalele bobițe, albe sau negre, ale strugurelui în licori din cele mai parfumate și mai frumos colorate, făcute anume parcă să stingă nepotolita sete a sufletelor prea încercaților pământeni, iar prin târguri, pe la terasele împodobite cu stuf și trestie, mesenii încep să ciocnească, la o pastramă, căni de lut ars umplute ochi cu must dulce acrișor, ba chiar ușor înăsprit, în cinstea toamnei și a recoltelor îmbelșugate

Marele iubitor de plăceri, Bahus. Caravaggio Uffizi, Florenta

         Prieteni, în fiecare an la cumpăna lui octombrie sunt Bacantele, serbările care celebrează munca și priceperea viticultorilor, momentul când o nouă recoltă de struguri aduce în pahare bucuria și răsplata unui an de muncă. Povestea vinului din acest an stă să înceapă și, ca de fiecare dată este însoțită de întrebări firești: va fi un an bun pentru vinuri ? Vor fi ele mai bune ca cele din anii anteriori ? Răspunsurile vor veni pe îndelete și pe măsură ce în butoaie vinul va „lucra” iar rezultatele  vor fi cu siguranță anunțate de cei mai competenți „băutori” din domeniu, oeonologii.

         Până atunci însă avem  la ”vinotecă” povestea unuia dintre cele mai reprezentative vinuri românești pe care, iată, incepem s-o degustăm, sorbitură după sorbitură.

         Este vorba un vin savuros la gust, diafan și parfumat la miros, licoros atunci când îl sorbi și, prin toate acestea, un companion elegant, stilat și, în același timp sprințar, al oricărui eveniment culinar. Nu întâmplător i se spune Feteasca Neagră, un soi cu prezență discretă în supermarketuri cu o nișă de consumatori elevați, fini cunoscători a ceea ce se chemă vinul românesc.  

         Feteasca Neagră este 100% un soi autohton, un vitis vinifera, adică de viţă de vie nobilă, obţinut prin selecţie  arhaică  îndelungată dintr-o varietate sălbatică de pădure (vitis silvestris) şi a fost cultivat, spun specialiştii, încă din vremea dacilor pe un areal cuprins între Carpaţi şi Nistru. Centrul viticol în care s-au descoperit cele mai vechi dovezi ale prezenţei soiului Feteasca Neagră  a fost identificat de arheologi în arealul moldovean de pe Valea Prutului, respectiv la  Uricani în judeţul Iaşi. De altfel, soiul a fost cultivat pentru o perioadă foarte îndelungată de timp în această regiune viticolă  a Dealurilor Moldovei şi a ajuns destul de târziu în Muntenia, Oltenia şi Dobrogea. 
       Este un soi care a supravieţuit  filoxerei, gângania nord americană ajunsă și în România, care a decimat culturile autohtone de viţă de vie la sfârşitul secolului XIX și începutul secolului XX. Este un soi foarte rezistent la secetă şi ger şi, în prezent, cu toate că soiul este plantat pe suprafeţe destul reduse pentru potențialul său calitativ, este totuși prezent în toate regiunile viticole  ale ţării. Oameni practici și plin de duh podgorenii au făcut cunoscut acest vin şi sub denumiri mai colorate, cum ar fi: “Poama fetei negre”, “Păsăreasca neagră”sau “Coada rândunicii”.

        În ultimii ani, a devenit foarte apreciat mai mult în străinătate fapt care i-a atras renumele de ”ambasadorul României” și astfel a devenit un excelent motor comercial de creştere a exporturilor de vinuri româneşti pe pieţele externe unde Feteasca Neagră concurează cu succes vinuri deja celebre la nivel mondial, cum ar fi Malbec, Shiraz sau Merlot.          

         De vinul ăsta, se spune, s-ar fi ”îndrăgostit” în vechime și Mihai Viteazul. Legendă sau adevăr istoric, relatările cronicarilor vorbesc de faptul că, cu doi trei ani mai devreme de 1600, înainte de a trece cu oastea peste Carpați, în Ardeal, să-l unească cu țara, Mihai și-a cantonat oștirea pe malurile Teleajănului în zona Bucov, pe unde treceau drumurile comercianților de vinuri, rachiu și poame. Și nu dintr-o întâmplare. În zona prahoveană pomenită aici, comerțul cu aceste produse agricole era înfloritor și cantitățile tranzacționate semnificative, așa că domnitorul a înființat un târg sub autoritatea sa, Ploieștiul și, odată cu asta, a instituit și-o taxa pe acest comerț. Banii pe care i-a strâns din zeciuiala percepută i-au fost suficienți voievodului să-și plătească oștenii care nu l-au dezamăgit în bătălia de la Șelimbăr. Șederea asta pe la Bucov, Gherghița și Târgșor i-a prilejuit probabil lui Mihai Viteazul și ”întâlnirea” minunată cu rubinia ”păsărească neagră”, așa că un ”strop” de adevăr istoric există în acest episod... viticol. 

         Paradoxal este faptul că, până în anii 90, Feteasca Neagră nu a avut un mare trecere printre români, care sunt mai degrabă iubitori de vinuri albe băute sub formă, spun unii primitivă, de șpriț. Ca şi în alte împrejurări, străinii au fost cei ce au remarcat calităţile acestui soi şi mai ales pe cel ce provenea din arealul viticol prahovean Dealu Mare. 

          Este de notorietate acum experienţa investitorului francez Conte Guy Tyrel de Poix, cel care a redescoperit pentru români acest soi savuros.
          Povestea spune că experimentatul conte corsican, dornic să investească în viticultura românească, se afla prin 1994 în căutarea unei zone prielnice intenţiilor sale şi astfel el a poposit la un podgorean din zona Ceptura care, după datină, l-a servit cu o cană de vin. Băutura s-a dovedit a fi Fetească Neagră şi a fost cea care l-a fermecat pe francez definitiv şi irevocabil. Guy de Poix a numit-o „Regina vinurilor româneşti” iar din „legătura” lor a luat naştere un întreg proces de modernizare a viticulturii prahovene, cu reîntinerirea podgoriilor, cu renaşterea cramelor particulare, cu recondiționarea conacelor foștilor podgoreni, cu apariţia de noi investitori şi branduri şi cu  ieşirea cu succes a acestor vinuri la export.

         Pe de altă parte, renumitul profesor şi oenolog Viorel Stoian, în lucrarea sa „Marea carte a degustări vinurilor", face referiri elogioase la Feteasca Neagră şi spune despre ea că se detaşează de alte soiuri prin aroma sa specifică dată de asemănarea cu mirosul suav de prune uscate  (a se face diferenţa de prunele afumate). Cu timpul, prin  învechirea vinului, această aromă unică se îmbogăţeşte și cu alte arome şi nuanţe discrete de scorţişoară, coacăze negre şi mure ceea ce conferă vinului un gust echilibrat, consistent si viguros.

Tot specialiștii spun că maturarea acestui vin se face în primii trei ani la butoi și apoi, chiar şi câte 9 ani, la sticlă. Acest proces de învechire face ca vinul să capete o textură din ce în ce mai catifelată. Mai trebuie știut că blazonul acestui vin este culoarea sa de roşu intens, de un rubiniu inconfundabil. În ceea ce privește concentraţia alcoolică, cea responsabilă de infuzia de prea bună dispoziție a mesenilor, aceasta se plasează la valori de 12-13% din volumul luat în calcul, adică una de calitate superioară pentru un vin cu denumire de origine controlată.

         Oeonologii spun că cel mai adesea este un vin sec sau demi sec, cu  o aciditate uşor mărită la vinurile tinere dar, odată cu maturarea, el devine echilibrat şi corpolent.

         Vin savuros, Fetească Neagră, se servește de obicei la o temperatură de 14-15ºC, alături de orice fel de friptură, fie ea de de vită, de miel, de berbec sau de porc, gătite la grătar sau la cuptor precum şi alături de paste preparate peninsular sau alături de brânzeturile tari, maturate și cu gust puternic.

         Feteasca Neagră este un adevărat răsfăţ gastronomic şi, pe lângă asta, un real panaceu. Cercetătorii au demonstrat că prin compoziţia sa biochimică acest vin roşu, consumat în cantităţi de până la 150 ml pe zi, devine un antidot excelent împotriva stresului, a bolilor hepatice, a celor cardiace, diabetice şi chiar a cancerului.        

         În plină toamnă, ce pate fi mai frumos ca o excursiie, în zi însorită în deal la vie. Poate o  o tură cu bicicleta în ”patria vinurilor” pe la cramele podgorenilor din Prahova. Pe Drumul Vinului de la Boldești prin Valea Călugărească și până dincolo de Ceptura s-au deschis câteva conace cu regim de pensiune unde se mănâncă bine și se pot degusta în  tihnă vinurile regiunii. Conacul Feteasca Neagră, Conacul Domniței Ralu sau Casa Seciu sunt doar trei din aceste destinații apreciate de călători în regiunea viticolă Dealu Mare. Totuși o vizită tematică cu degustări și prezentări profesioniste de vinuri este cu mult mai recomandabilă mai ales că se pot face programări din timp la cele mai grozave crame din zonă, SERVE Ceptura, Basilescu, Budureasca sau Crama Aurelia Vișinescu, toate foarte bine puse la punct și oricând bucuroase de oaspeți.

Rândurile de mai sus pot fi considerate o invitaţie făcută unor prieteni de pahar şi, înainte de a răspunde chemării, luați în seamă răspunsul dat, într-o împrejurare similară, de celebrul scriitor român, Păstorel Teodoreanu:

          „Invitat fiind la cramă

           Am răspuns, ca bun creştin

           Printr-o scurtă telegramă:

           Vin! „

KOKKINO NERO. LA PLAJĂ, FĂRĂ FIȚE

Elenii erau convinşi că zeii lor, atotputernici  şi fără de moarte, îşi aveau reşedinţa pe vârfurile înceţoşate ale acestui munte fabulos. Aici sus, pe “Oros Olimbos”, credeau grecii antici că de-alde Zeus, Herra, Appolo sau Afrodita, se îmbuibau cu ambrozie şi nectar şi că, tot de pe crestele Olimpului, din plictis ori vanitate, cu puterile lor zeieşti urzeau intrigi prin care răscoleau şi puneau la grele încercări vieţile Titanilor sau Eroilor, acei băieţi frumoşi, viteji şi deştepţi puşi pe fapte mari. Gândiţi-vă numai la patimile lui Ahile sau la cele ale lui Prometeu. Cum adică să ţi se dea atributul invincibilităţii în proporţie de 99 % şi să fi lăsat „descoperit “, fie şi numai cu un procent, taman la un călcâi, în care ai să ţi-o și iei când îţi va fi lumea mai dragă ?! Sau drept “răsplată” că ai fost un tip de caracter şi ai redat oamenilor tehnologia focului, să fi legat de ditamai bolovanul, cu “pateul” la vedere, oferit zilnic, a la carte, într-un meniu plictisitor de repetitiv, unui vultur pe cât de caucazian pe tot atât de hulpav?

Evident că lista pătimiţilor e lungă şi numai dacă zicem Paris, Elena, Priam, Menelau, Minos, Icar, sau Ulise, am şi umplut, cu sute de volume, câteva zeci de biblioteci pretenţioase.

  Legați centurile de siguranță, la orizont, lăcaşul zeilor olimpieni! 

Lăsăm însă miturile vechii Elade să se odihnească printre filele cărţilor de vacanţă, pentru a le răsfoi pe îndelete mai târziu, la un frappe grecesc, pe o plajă însorită și ne concentrăm atenţia către masivul olimpian.
       Călătorul, îndrăgostit de drumurile greciei de astăzi, cu siguranţă are întipărită în faţa ochilor imaginea spectaculoasă pe care muntelele i-o oferă, drept ofrandă, la întâmpinare. Mai întâi se arată ca un miraj, iar apoi, pe măsură ce te apropii de el, devine din ce în ce mai impresionant, pentru ca, în final,  muntele să se arate în toată puterea și semeţia sa, cu contururi clare care evidențiază fără ostentație vârfurile sale zvelte ce se avântă până la trei mii de metri altitudine, pricină pentru care, nu de puţine ori, sunt acoprite cu mantie de zăpdă. În fapt, lanţul muntos îşi desfăşoară „spinarea” colţuroasă pornind mult mai din sud, dinspre zona Volos. Crestele străjuiesc, dinspre vest, întreg golful Salonic, care este mărginit, la rându-i, spre est, de peninsula Casandra. Înşiruirea stâncoasă răsare odată cu Muntele Pelion, direct din talazurile înspumate ale Mării Egee şi lasă în urmă, pierdute printre valuri, ca două lacrimi, insulele Skiathos şi Skopelos. Rădăcinile muntelui se ridică din mare precum degetele răsfirate ale unei mâni ce se opintește  să ridice parcă întreg pământul în picioare. Printre degetele încordate se deschid în mare minunate golfuri care adăpostesc locuri pline de farmec în care oamenii n-au întârziat să-şi dureze adăposturi şi așezări pitoreşti. Printre ele și Kokkino Nero, micuța destinaţia de vacanţă de care am să vorbesc aici.

  Satul de vacanţă Kokkino Nero, adăpostit și de mare și de munte...  

      Aflat la 40 km sud faţă de mult  mai „populara” staţiune litorală Paralia, vechiul sat pescăresc din prefectura Larisa  este foarte puţin cunoscut în România. Pitit la poalele munţilor, Kokkino Nero este astăzi un veritabil sat de vacanţă, pitoresc şi primitor ce oferă turiştilor, în majoritate polonezi, o oază de linişte într-o atmosferă predominant și autentic grecească.

Calea cea mai simplă prin care se poate ajunge la Kokkino Nero este cu autoturismul, pe traseul ce traversează Bulgaria. Nota bene, în anul de grație 2017, în Bulgaria se circulă bine, şoselele sunt bune, au dispărut ambuteajele, iar restricţiile de viteză nu mai sunt atât de severe ca în anii 2000. În plus, bulgarii stau mai bine ca noi la autostrăzi şi practic o bună parte din drum, de la Ruse la Kulata (inclusiv pe centura Sofiei), se fac pe autostradă (unde 120 km pe oră viteza acceptată). La trecerea de frontieră Giurgiu – Ruse se plăteşte taxa de pod, la dus românilor (13 lei, tarife valabile în 2017) și la întors bulgarilor (4 leva sau 2 euro). Pentru Bulgaria taxa de drum se plăteşte la ghişeele particulare amplasate imediat după trecerea frontierei, dar atenţie la tarife percepute de casieri (8 euro pentru o săptămână sau 15 euro pentru două săptămâni) căci „gaspadin tavarisci” sunt puşi pe jecmăneală. Tot la vamă, fiţi prevăzători şi schimbaţi ceva bani în Leva, să aveți la portofel când alimentați cu benzine sau motorină. E preferabil s-o faceți pe teritoriul bulgăresc unde combustibilii sunt mai ieftini şi de bună calitate (circa 1 euo sau 2 leva un litru la staţia OMV - Sandanski). În orice caz alimentaţi înainte de a intra în Grecia unde benzinăriile sunt destul de rare, cel puţin până la Salonic. De la Promaconas (localitatea greacă de frontieră) şi până aproape de destinaţia noastră, drumul se parcurge pe autostradă, cu taxare în mai multe puncte (tarife în 2017 cuprinse între 1,2 euro si 2,4 euro) ceea ce implică un buget de circa 8 euro pentru un autoturism.

Este adevărat, drumul cu maşina din România până în Grecia pare cam lung (12 ore la volan) şi, pentru unele buzunare, cam „piperat” (500 lei dus-întors) dar, pe bune, eşti în vacanţă și asta îți dorești, să călătorești și să vezi lumea !

Există şi alternativă, cu trenul de la Bucureşti la Larisa via Salonic. Din Larisa sunt autobuze cu program regulat care vă pot aduce confortabil în Kokkino Nero. Timpul petrecut pe drum, din România la Kokkino Nero, este de ordinul zilelor, însă călătoria cu trenul, turiştii pasionaţi o ştiu, are un farmec aparte.

Baie cu nomol in Kokkino Nero, în căutarea panaceului perfect...

Numele satului de vacanţă se trage de la pârăul ce coboară din munte, prin mijlocul localităţii, pentru a se vărsa, fără alte pretenţii, direct în mare. Cu toate astea nu este un râu oarecare, el aduce cu sine, de pe versanţi, aluviuni bogate în minerale şi metale, substanţe ce conferă apei o culoare roşiatică (echivalentul pentru cuvântul „apă” în limba greacă este: nero, ar pentru „roșu” - kokkinos).

Din aceste motive, oamenii nu au întârziat să bage în „cercetări” pârâul pentru a depista la el eventuale calităţi curative şi, uite aşa, s-a împământenit ideea că “apa  roşie”, pe care localnicii au botezat-o “Kokkino nero”, ar avea efecte tămăduitoare. Drept consecinţă, au amenajat pe cursul inferior al apei un loc cochet,  cu câteva bazine de scăldat, pe care le-au numit “terme”. Aici, turiștii pasionaţi de elixiruri și băi „porcești” s-au și apucat de scăldat și de “tapetat”, întreg corpul cu mâlul roşiatic, inclusiv pe ”vulnerabilele” călcâie,  în speranţa că astfel vor dobândi miraculoase imunităţi sau frumuseți răpitoare.

 Liber la plajă, liber la scăladat, liber la vacanţă. Libertate să trăieşti ! 

     Termele sunt doar un bonus la tot ceea ce oferă în realitate satul de vacanţă. Să începem cu plajele, sunt vreo 4 la număr, două în localitate şi alte două, simetric, de-a stânga şi de-a drepta ei, la vreo 2 km distanţă unele de altele. Plajele sunt un amestec de nisip şi pietriş pe care turiştii îşi pot aşeza, fără să fie deranjaţi de cineva, prosoapele, umbrelele şi şezlongurile. Dacă vorbim de atmosferă trebuie spus că, până către ora 11.00 a zilei, aglomeraţia este cvasi absentă, locul este stăpânit de-o linişte „suspectă” în care doar micile talazuri ale mării şi “gângăniile cântătoare” - tzitzikas - contribuie la ambianţă sonoră. Apa este limpede, curată, are culoarea smaraldului şi-un parfum aparte ce te duce cu gândul a pepenele galben. Dacă zeii olimpieni au binecuvântat pe  greci cu ceva anume, apoi marea este binecuvântarea lor! În majoritatea timpului valurile lipsesc iar aspectul general este al unei imense piscine. Fără urmă de curenţi, apa este de-a dreptul prietenoasă iar salinitatea sa te susţine cu blândeţe la suprafaţă. În atare condiţii înotul este o plăcere fără egal, dacă starea de plutire leneşă, mai mult decât molipsitoare, se poate numi... înot.

        Prin grija unor administratori nevăzuți, fiecare plajă are câte un locușor amenajat cu şezlonguri și umbreluțe de soare. Proprietarii însă sunt discreți, nu trag pe nimeni de mânecă şi nici nu percep taxa de şezlong. Condiţia pusă cu politeţe, pentru a rezerva un loc la umbră, se rezumă la consumul unei beri sau a unui pahar de vin rece, a unei îngheţate sau a unui  frappé, pentru care se percep sume modeste ce nu depăşeşte 5 euro pe perechea de şezlonguri, umbrelă şi măsuţă. Cu alte cuvinte plătești o consumație de bun simț și stai, pe șezlong, la umbă.

 O lume solară și agvatică croită anume pentru liniște turiștilor... 

    Pentru că versantul muntelui se ridică direct din apa mării, lăţimea plajei nu depăşeşte 10-15 metri. Vegetaţia, formată din arţari, măslini sălbatici (agrieliá), smochini, sălcii şi alte varietăţi specifice locului, coboară de pe versant până la limba de nisip a plajei şi aduce cu sine, la orele amiezii, bine meritata umbră la care te poţi refugia din calea  “mâniei” fierbinţi a lui Helios. Instalat comod sub ramurile copacilor descoperi,  pe lângă răcoare, o adevărată simfonie de parfumuri vegetale în care aromele catifelate de smochin deţin tema principală a partituri.

                Odată cu apariția umbrei copacilor pe plajă urmează un alt spectacol, apar copii. Care mai timid, care mai jucăuş, care cu colac, care cu plută, care cu ochelari subacvatici şi cu labe de scafandru cu toţii sunt doritori de îmbăiere grabnică. Ca la o comandă nevăzută copii se avântă, supravegheaţi de bunici şi părinţi, în apă. Marea scăldă a început. Fără zbierăte, fără îmbrânceli, fără ţipate şi plânsete răzgâiate, chiotele şi bună dispoziţia copiilor molipseşte pe toată lumea de pe plajă. Parcă acum merge cu şi mai multă plăcere o bere rece! Pe la ora 13.00 însă, gata. Cu mare, cu mic, oamenii se retrag la masa de prânz şi siestă. Cum cazarea e la doi paşi e bine să urmezi şi tu protocolul, asta dacă nu ţi-ai luat la pachet şi ceva  gustări cu planul şi dorinţa de a sta, cât e ziua de lungă, pe plajă. Nu e nici o supărare. La urma urmei şi reîntoarcerea pe plajă după orele  amiezii, către ora 17.00, este o adevărată placere, ca să nu vorbim de îmbăierile nocturne la lumina lunii şi a stelelor… Doamne, ce desfătare!

Reședința mea de vară e la țară... în Grecia continentală !

Cazările în Kokkio Nero sunt în majoritate la pensiuni, sau în vile de vacanţă. Sunt şi câteva hoteluri, arvunite însă de agenţiile de turism poloneze. Booking.com rămâne varianta cea mai sigură pentru rezervări, cu suficiente variante şi oportunităţi aflate la alegerea turistului navigator pe internet. Personal am ales această cale deşi la destinaţie am descoperit că sunt suficiente variante de exploatat şi direct la faţa locului. Cazarea pentru familia mea s-a numit Paparitzou Apartments. O camera simplă, cu trei paturi, plus facilități cum ar fi o mică bucătărioară dotată cu chiuvetă, frigider şi plită electrică, un grup sanitar cu duş și, perla coroanei, o terasă umbroasă şi spaţioasă pe care am sevit în fiecare zi micul dejun. Simplist, liniştit, foarte curat şi foarte aproape de plajă.  Mobilier decent, aşternuturi curate, din fibră naturală (deci răcoroase), prosoape albe, moi, din bumbac. Gazdă primitoare, discretă, fără insistenţe dezagreabile dar  gata oricând să răspundă, cu puţina engleză pe care o ştia, la curiozităţile noastre. Wii-fi la discreţie! Pe scurt, o cazare de 50 de euro pe noapte pentru trei persoane ce şi-a meritat cu prisosinţă fiecare eurocent. Îmi pare bine s-o spun, mai ieftin ca pe litoralul românesc în aceeaşi perioadă de vârf a anului (august 2017). Aici însă, încercarea de a găsi similitudini și paralelisme între litoralul românesc şi cel egeean se opreşte. Comparaţiile sunt inutile între Marea Neagră, fie ea şi la Nisipurile de aur, şi Marea Egee. Între cele două destinaţii de vacanţă, cu onestitate trebuie recunoscut că, evidenţele înclină, din superlativ în superlativ, clar şi fără echivoc, către partea elenă!

                Nici cu mâncarea nu sunt probleme. Mica staţiune are întreprinzătorii ei. Începem cu mini- marketurile ce pun la vânzare alimente din care nu lipsesc lactatele (tzatzichi) şi brânzeturile (feta), legumele (roşii, castraveţi, cepă, ardei capia) şi fructele de sezon (piersici, caise, pepeni), tot felul de băuturi, bere într-o mare varietate de sortimente, vinuri care mai de care mai apetisante, curate şi gustoase, băuturi răcoritoare (Fanta, Coca cola, nectar de fructe etc) precum şi alte produse nealimentare de strictă necesitate de la hârtia igienică la cremă de plajă şi de la sprayuri anti ţânţari la tirbuşoane. Continuăm cu laboratoarele de patiserie de unde, pentru micul dejun sau chiar pentru gustările de peste zi, ai posibilitatea să te aprovizionezi cu delicioase plăcinte cu brânză sau cu spanac, cu cartofi sau măsline, cu bacon sau cu “de toate”  în plăcinte tip pizza. Curcubeu pe cerul gurii, nu alta!    

  Seara sunteţi aşteptaţi pe terasele tavernelor. Nu sunt multe însă fiecare își respectă cu prisosință clienții și îi răsfață cu ce au ele mai bun în materie de bucătărie și băutură. Două sunt de bază, Taverna Maria şi Taverna Elena. La prima meniul este puţin mai bogat, porţiile mai mari, vinul parfumat şi farmecul patronului mai evident. Elena are şi ea atuurile ei, terasa este amplasată chiar pe malul mării şi serviciul ospătarilor este mai profesionist. Felurile de mâncare sunt însă asemănătoare şi pe cât de clasice tot pe atât de gustoase. Peşte proaspăt, procurat în fiecare dimineaţă de la pescarii locali este gătit la grătar sau prăjit în ulei de măsline (dorada, stavrid, gavros), fructele de mare, tot foarte proaspete (caracatiţă, scoici, creveţi, calamari) sunt gătite însă după reţete locale (secrete!). Din listă nu lipsesc frigăruile suvlaki sau fripturile de porc sau de miel asezonate cu diferite garnituri de legume, salate sau cartofi prăjiţi. Nota de plată pentru o masă îndestulătoare, stinsă ponderat cu vinişorul casei sau cu bere autohtonă, nu depăşeşte pentru trei persoane 45 de euro. Decent !

Dacă plaja şi apa mării te vor lăsa să evadezi prin împrejurimi în căutarea de atracţii locale e bine de ştiut că sunt de vizitat, în sus pe coasta muntelui, enigmaticele ruine ale unui pod bizantin, precum şi  pitorescul Canion Calypso "prevăzut" cu lac şi cascadă spectaculoasă.

 Kokkino Nero este un loc cochet, fără fiţe, dar cu personalitate unde iubitorul de mare, soare şi linişte îşi găseşte destinaţia de vacanţă perfectă! Căci ce poate fi mai relaxant pentru turistul căutător de odihnă estivală, decât şederea leneșă pe fotoliul de rafie la malul mării, cu privirea pierdută contemplativ în zare, peste talazrile azurii ce parcă-i fredonează lent şi afectos, în ritmul brizei, nemuritorul sirtaki, compus de Mikis Todoriakis.