TURKISH DELIGHT 2. SUPRAVIEȚUITORUL

Să facem un exercițiu de imaginație, chiar dacă suntem în fața unui screen de laptop, tabletă sau i-phon și să ne imaginăm prieteni că suntem, în Istanbul, oraşul plin de istorie, oraşul împăraţilor romani, al celor bizantini și al sultanilor otomani, orașul în are, secole de-a rândul, ”puterea” pare să fi fost la ea acasă.
       Legenda spune că mai întâi a fost o mică așezare grcească, un polis ce a fost fondat în 667 îHr, de un colonist venit din Megara al cărui nume era Byzias şi care, conform "procedurilor coloniale" de atunci, a botezat oraşul chiar cu numele său. Aflat la întretăierea ”drumului mătăsii”, ce traversa Asia spre Europa, cu traseele comerciale ce veneau dinspre nord spre sud și care legau lumea sarmată, de pe Don prin Marea Neagră şi apoi prin Egee, cu lumea cea bună din ”Cornul abundenței”, a Mesopotamiei și Egiptului, Bizanţul l-a impresionat atât de tare pe Constantin cel Mare, încât o mie de ani mai târziu, în anul 330 dH, împăratul l-a transformat în cea de-a „Doua Romă”, adică în noul oraș al cezarilor.

       În plină măreție, Constantinopole        

        Timp de mai bine de o mie de ani Constantinopol a fost cel mai importan oraș al lumii medievale aici, în acele vremuri, a strălucit fără egal în lume puterea, bogăţia și cultura  orientului.

Capitala imperială a luminat ca un far călăuzitor către toată Europa şi a emanat în cele patru colţuri ale lumii forţa şi cultura civilizaţiei greco-romane. În timp ce vestul europei se zvârcolea, în întuneric şi ignoranţă, sub loviturile barbarilor, pe malurile Bosforului împăraţii bizantini instituiau domnia legii, adunau biblioteci cu scrieri savante şi ridicau edificii arhitecturale excepţionale pe care le împodobeau cu mozaicuri și picturi superbe.

Să nu uităm prieteni, suntem în capitala în care Justinian, în anul 537, a construit cea mai mare biserică a creştinătăţii: Sfânta Sofia. Suntem în oraşul care, obosit şi sărăcit de zvârcolirile istoriei, cade după o lungă rezistenţă - în mai 1453 - în mâinile otomanilor conduşi de Mehmet Fatih. Sultanul turc care, până la urmă, preschimbând numele oraşului şi repopulând-ul, l-a readus la viaţă şi i-a redat o nouă strălucire. Suntem în Istanbul, capitala de pe malurile Bosforului şi a celor 1001 de comori ale culturii universale, oraşul în care istoria nu se lasă uitată şi nici mutilată. Suntem în Istanbul oraşul care nu a abandonat vreodată memoria marelui Bizanţ. 

   Intrarea actuală în Patriarhia Ecumenică Ortodoxă    

Aşa cum am promis, în postarea trecută, ne întoarcem în Fanar, fabulosul cartier al contrastelor, al comorilor bizantine şi al spiritualităţii creştin - ortodoxe. Reluăm așadar plimbarea noastră pe cărările istoriei. De la Biserica Sfântul Ştefan al Bulgarilor, ne îndreptăm paşii, pe străduţele ce urcă colina spre Patriarhia Ortodoxă Greacă (Rum Ortodoks Patrikhanesi, poziţia 2 pe harta din subsolul postării). Aici, ca peste tot în Fanar, ne aşteaptă câteva poveşti, cu adevărat dramatice, despre fapte şi întâmplări extraordinare. 

Precum o veritabilă fortăreață, Patriarhia este înconjurată de ziduri din piatră ce aduc aminte de bastioanele medievale construite astfel încât să reziste oricărui asediu. Accesul în incintă se face, contrar aşteptărilor, pe o ușă secundară, asta pentru că poarta principală a fost blocată ca semn de protest faţă de asasinarea, în 1821, a patriarhului de atunci, Grigore al V-lea.

și...  porţile zăvorâte la 1821 de la  intrarea în Patriarhie

Faptele petrecute atunci sunt teribile:  în martie 1821 grecii pornesc, în Peloponez, o mişcare insurecţională cu scopul de a obţine independenţa Greciei, de cealaltă parte otomanii ripostează prin represiuni, iar una dintre acestea se îndreaptă direct către liderul spiritual al grecilor, patriahul Grigore al V-lea. Sultanul Mahmut al II-lea va fi considerat atitudinea înaltului prelat ortodox una total necorespunzătore,  ba chiar una de colaborţionist al insurgenţilor, deci de neiertat. Cu o furie nejustificată şeful bisericii a fost făcut trădător, a fost degrabă arestat şi spânzurat de poarta patriarhiei. Şi ca totul să fie pe deplin ofensator, judecata şi execuţia s-au consumat pe 22 aprilie 1821, chiar în Duminica Paştelui.
    Această istorioară ne reaminteşte de Tudor Vladimirescu şi de mişcarea sa de revoltă, din Ţara Românească, o ”conspirație” care a mers mână în mână, până la un moment dat, cu ”Eteria” grecilor și interesele imperiului țarist. 

 Insurgenții Eteriei la 1821. Tablou din epocă 

   Odată cu insurecția din Pelopones se pornește, la nord de Dunăre, mișcarea de revoltă a lui Tudor. Pandurul din Vladimiri avea în acest sens o înţelegere politică cu  liderul mişcării eteriste, Ipsilanti care, paradoxal era un personaj cu adânci rădăcini fanariote, fiu și nepot de domnitori proveniți din Fanar. Sprijinit și de orecare boieri români, Tudor se pune în fruntea ”norodului înarmat” și conduce revolta românescă care, ce să vezi, din Oltenia la București, devine din antiotomană, una antifanariotă, adică una de înlăturare a domniilor străine și de revenire la domniile pământene. Asta evident că i-a enervat pe eteriști și nu a convenit rușilor, finanțatorii și beneficiarii indirecți ai mișcării grecești de eliberare. Cum istoria nu este un salon de catifea cu maniere elegante unde totul e tratat cu toleranță, bietul Tudor a împărtășit aceeaşi soartă ca a patriarhului Grigore, doar locul execuției și călăii au fost alţii...

Ce a urmat războiului de inependenţă grec, purtat între 1821 şi 1830 nu a favorizat deloc comunitatea greacă din Fanar care a intrat  într-un declin demografic permanent. La distanţă de un secol, conform statisticilor din 1920, în Fanar mai locuiau doar 200 de mii de greci. Primul război mondial s-a prelungit în Turcia  cu beligeranţa greco – turcă din Anatolia până în 1923 când s-a încheiat și un tratat de pace care însă, printre alte înţelegeri politice, conţinea şi o prevedere a „schimbului de populaţie”  între Grecia şi Turcia, în fapt o epurare practicată reciproc, în urma căreia în Fanar au mai rămas doar vreo 100 de mii de locuitori cu origini grecești. Lucrurile nu s-au liniştit  şi, după pogromul din 1955, la începutul anilor `60, în vechiul cartier bizantin au mai rămas ceva mai puţin de 50 de mii de greci. Astăzi, conform instituţiilor internaţionale de profil, cartierul mai găzduiește apriximatix 2.000 de  urmaşi ai fanarioţilor.

     Posibilul tron  al ultimului împărat bizantin       

În complexului patriarhal biserica ce poartă hramul Sfântului Gheorghe este principalul obiectiv al vizitei de aici. Deşi relativ mai ”tânără”  dacă o comparăm cu alte clădiri cu renume din Istanbul, fiind ridicată în 1720, la interior biserica adăposteşte artefacte mult mai vechi şi mai preţioase. Unul dintre ele este  jilţul patriarhal  care, conform legendei, ar fi chiar ultimul tron al împăraţilor bizantini, scăpat ca prin minune de furia și jaful ienicerilor din timpul cuceririi Constantinopolului.

Biserica este renumită şi pentru întâlnirile ecumenice istorice ce au avut loc aici. O ultimă astfel de întâlnire s-a consemnat în noiembrie 2014, atunci când patriarhul Bartolomeu l-a primit pe papa Francisc şi împreună, într-un moment de mare spiritualitate, au reuşit să apropie şi mai mult bisericile surori.

De la patriarhie pornim spre „inima” Fanarului şi „începem dansul” cu întortocheatele străduţe de pe colină. Azimut: Biserica Sfânta Maria a Mongolilor (Meryem Ana Rum) care îşi dispută locul şi curiozitatea acordată de turişti cu alte două edificii importante, Colegiul  Ortodox din Fanar (nr. 3 pe harta din subsolul postării) şi Muzeul Cantemir.

 "Castelul Roşu", colegiul la care a învăţat  D. Cantemir 

Colegiul este cel mai uşor de recunoscut. Impunător, zidit din cărămidă roşie, cu aspect de citadelă, tronează deasupra întregului Fanar ca un adevărat simbol atât al supravieţuirii valorilor bizantine cât şi al noilor aspiraţii culturale venite din Europa. Clădirea, supranumită şi Castelul Roşu, a fost proiectată de arhitectul otoman cu origini elene, Konstantinos Dimadis şi a fost construită între anii 1881 și 1883. Devizul ei a fost de  peste 17.000 de lire de aur - moneda otomană a vremii - o sumă fabuloasă  pentru acele vremuri de profundă criză în Imperiul Otoman. Finanţarea a venit din partea unui milionar otoman, tot de origine greacă, importantul bancher Georgios Zariphis. 

Instituţia şcolară are însă origini mult mai vechi, ea a fost înfiinţată imediat după căderea capitalei bizantine, în 1454, de către învăţatul Matheos Kamariotis şi a fost cel mai important centru de educaţie al elitelor creştine din imperiu. Aici, fiii celor mai înstărite familii greceşti, bulgare, valahe şi moldovene, beneficiind de cei mai renumiţi profesori ai vremii, au  studiat şi, ulterior, au devenit mari dregători pe lângă administraţia otomană. Printre absolvenţi îl regăsim pe Dimitrie Cantemir şi, tot legat de ţările române, trebuie ştiut că acest colegiu din Fanar a servit drept model pentru înfiinţarea Academiilor Domneşti din Valahia, în1694 la Bucureşti şi din Moldova, în 1707 la Iaşi.

În prezent  colegiul este organizat ca un centru de învăţământ laic unde studiază adolescenţi ai minorităţii elene şi, o curiozitate, în ciuda faptului că este un așezământ școlar, clădirea figurează pe locul 5 într-un top al celor mai mari castele din Europa! Și tot o curiozitate este și faptul că edificiul păstrază în marea cupolă de sticlă din partea superioară a clădirii un observator astronomic care folosește unul din cele mai vechi telescoape existente în lume.

                Curtea interioară la Casa Cantemir              

Puţin mai în jos pe aceeași colină, pe o străduţă cu multe trepte săpate parcă în trotuar, se află clădirea în care, din 2007, funcţionează sau ar trebui să funcţioneze, Muzeul Dimitrie Cantemir. În 1699, Cantemir se căsătoreşte cu fiica fostului domn al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, Casandra. Ca zestre şi dar de nuntă cei doi primesc un „palat”  în Fener, a cărui amenajare Cantemir  o termină  în 1710. Ulterior, după ce Cantemir schimbă tabăra otomană pe cea ţaristă, autorităţile de la Istanbul au confiscat conacul. Acum Casa Cantemir se află în proprietatea Primăriei Fatih care, cu fonduri europene, a restaurat-o şi a transformat-o în muzeu.  Cu puţin noroc îi puteţi vizita curtea interioară și... cam atât. Din păcate, muzeul amenajat la etajul clădirii, din motive destul de ambigue, nu poate fi vizitat.

Satisfăcuţi sau nu de reîntâlnirea cu Domnul Cantemir, ocolim curtea colegiului ortodox pe străduţele înguste, cu suişuri şi coborâşuri şi descoperim imediat Biserica Sfintei Marii a Mongolilor, singura biserică bizantină care a supravieţuit în serviciul creştin pe tot parcursul istoriei otomane fără a fi transformată în moschee . Faptul se datorează unui firman dat chiar de Mehmed Fatih, cuceritorul,  care a consfințit, prin acest ”decret”, ca biserica să rămână în proprietatea comunităţii creştine.

Se povestește că, pe 29 mai 1453, ziua în care Constantinopolul a fost cucerit, sub zidurile acestei biserici s-au dat ultimele şi cele mai crâncene lupte. Cu disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut, bizantinii au  încercat aici o ultimă şi zadarnică rezistenţă. Că este aşa o dovedeşte numele pe care îl poartă biserica în limba turcă, un nume care a străbătut secolele și care înfioară: "Kanli Kilise", adică  "Biserica însângerată". Tot aici, memoria acelei zile este reînviată prin numele străzii care urcă  șerpuit dinspre Cornul de Aur direct spre Biserica Sfintei Marii a Mongolilor, stradă ce poartă numele de: „Sancaktar yokușu”, adică  „Urcuşul purtătorului de drapel”, denumire dată în amintirea unui stegar al oastei otomane care, în luptele de atunci, şi-ar fi găsit aici eroicul sfârşit.

Zidurile "însîngerate" ale bisericii Panaghia Muchliotissa

Biserica este o ctitorie a Mariei Paleologina, o fiică nelegitimă a împăratului Mihai al VII-lea Paleologu. După obiceiul alianţelor matrimoniale de atunci, pentru că Imperul Mongol era marea ameninţare venită dinspre nordul mării Negre, în 1265, Maria este dată ca mireasă Marelui Han al mongolilor, Hulagu. Se pare că voiajul miresei până la bătrânul ei soţ a fost cam lung, pentru că, până să ajungă ea în împărăţia hoardei de aur, mai marele a murit! Moştenitorul nu a stat însă pe gânduri şi a revendicat imediat neprihănita văduvă  şi astfel Maria a devenit împărăteasa mongolilor ca soţie a noului han, Abagu. Când şi acesta  a sfârşit asasinat, Maria sătulă de iurte şi lapte de iac s-a întors, după 15 ani, acasă, la Constantinopol, unde s-a călugărit şi a întemeiat un aşezământ de maici. A ales ca loc pentru întreprinderea sa această biserică aflată, pe atunci, în ruină. Se spune că şi-a folosit toată averea pentru a pune pe picioare sfântul lăcaş. După moartea Mariei, enoriaşii i-au spus cu evlavie bisericii:  Panaghia Muchliótissa, adică Sfânta Maria a Mongolilor.

Pentru drumul făcut până aici vom fi răsplătiţi cu bucuria de a vedea, la interior, splendidul mozaicul bizantin ce o reprezintă pe Preafericita născătoare de Dumnezeu  - Teotokos Pammakaristos - și care este piesa de rezistență a locului. Pe un alt perete vom vedea şi firmanul dat așezământului de Mahomed Cuceritorul, documentul fiind expus în original.  Biserica este de obicei deschisă doar la sfârșit de săptămână. Dacă ușile nu sunt deschise, ceea ce este foarte probabil, trageţi clopotul de la poartă iar îngrijitorul vă va deschide.

Drumul prin Fanar e departe de a se încheia aici, mai sunt multe locuri de vizitat, printre ele Fethiye Camii,  Selim Camii  şi Zeyerk Camii, dar despre acestea vom povesti în postarea următoarea când vom continua plimbarea prin Fanar, celebrul cartier bizantin din Istanbul.

         Până atunci: Gule, gule.

     

TURKISH DELIGHT 1. DESPRE FANAR ȘI FANARIOȚI

      

           
      Vă mai amintiţi prieteni cum arăta în anii '90, la Giurgiu, trecerea de frontieră spre Bulgaria ? Erau acolo cozi nesfârşite, sute de automobile răguşite, "dăcioare" prăpădite, autobuze rablagite, autocare învechite, dubiţe şi camioane zăngănind a table vechi şi, ca să fie ”tacâmul” complet, toate vehiculele astea erau pline ochi cu românaşi de-ai noştri plecaţi la business la Istanbul. Veniţi direct din comunism românii redescoperiseră mirajul capitalist, profitul imediat şi comerţul la Porţile Orientului. Într-o uriaşă  „febră a alişverişului”, la dus oamenii treceau  pe sub nasul vameşilor, după ce cotizau bacşişul de rigoare, tot felul de rulmenţi, maşini de tocat, cremă gerovital, ţigări americane şi, în general, tot ce se putea vinde în Marele Bazar. La întoarcere aduceau de la Istanbul blugi, tricouri, lenjerii de pat, cafea, bijuterii şi câte şi mai câte. Ce vremuri, ce aventuri şi ce bani s-au făcut atunci!

     Istanbul, un oras de peste 7 milioane de vizitatori pe an    

Astăzi, obiceiul s-a pierdut în neant ca şi cum o mână nevăzută a istoriei a apăsat pe tasta "delete", iar acele momente de euforie comecială au dispărut de parcă nici n-ar fi existat. Coloratul comerţ cu turcii s-a stins, iar Istanbul a devenit acum, din fericire, pentru majoritatea călătorilor români, o destinaţie turistică  cu mare căutare. Marele oraș are o caracteristică aparte, numai aici turiştii îmbină perfect „touring-ul cu shopping-ul” şi asta pentru că pot trece, fără nici un efort deosebit, de la vizitarea unor renumite obiective istorice la obiceiul cotidian de a face cumpărături din bazare sau magazine. Acum eşti în Sfânta Sofia cu ochi zgâiţi cât cepele la mozaicurile cu sfinţi, ca mai apoi, la doi paşi şi trei mişcări, să intri în bazar să-ţi cumperi o cafea, o haină de piele sau un ineluş de aur. Din prea mare grabă sau slabă informare mulţi călători fac doar turul standard al Istanbulului, cu vizite pe fugă, pe la  Sfânta Sofia, Topkapi, Bazar, Hipodrom, Moscheea Albastră, Turnul Galatei şi, eventual, Palatul Dolmabahce. Din nefericire vechiul Constantinopol este ratat şi este păcat pentru că el ascunde un adevărat tezaur plin de bogăţii turistice, unele chiar foarte preţioase, mai ales pentru noi românii.

          PRINTRE SULTANI, PRINȚI ȘI DREGĂTORI

Primul pe lista acestor locuri „ascunse” este Fanarul, cartierul care a „pricopsit” meleagurile românești cu primii „investitori” străini. Fanarul este unul din locurile ce ar trebui vizitat de fiecare român, este destinaţia din oraş pentru care călătorul român ar trebui să-şi facă musai timp, măcar pentru un weekend. E unic prin aspectul arhitectural şi influenţa sa istorică asupra noastră, a românilor, iar o plimbare pe străduţele sale este o lecţie de referință pentru cei ce vor să afle de ce e țara noastră... „altfel”.

     Intrarea lui Mehmet Fatih în Constantinopol    
     pictură de Jean-Joseph Benjamin-Constant      

Fanarul este situat pe una din colinele aflate pe malul sudic al Cornului de Aur, cam la jumătatea distanţei dintre vârful ismului și ceea ce cândva au fost zidurile de apărare ale citadelei contantiniene. Cartierul s-a născut din durere şi speranţă, în timpul cuceririi otomane. La căderea capitalei bizantine, pe 29 mai 1453, o parte a orășenilor pe care soarta i-a iertat de oarba furie ienicerească, s-au refugiat, chiar în timpul luptelor, pe această colină şi, cu siguranţă, ar fi fost masacraţi şi ei dacă pentru salvarea lor nu ar fi intervenit însăşi sultanul. Apoi, cu voia şi protecţia cuceritorului Mehmed Fatih, supravieţuitorii au ridicat aici, din cenuşa înfrângerii, un cartier în care locuitorii şi-au păstrat confesiunea ortodoxă şi care, cu timpul, a redevenit înfloritor.  Numele locului vine de la un stâlp de iluminat,  un fel de far, care era amplasat la una din poarţile cetăţii ce dădea spre Cornul de Aur şi care era numit „fanarion” (în greacă: φανάριον). Această lumină avea rolul de a ghida, pe timp de noapte, ambarcaţiunile ce navigau prin golf. Otomanii, atunci când vorbeau despre locuitorii acestei ”mahalle” (cartier în limba turcă)  le spuneau: „cei de la poarta cu lumină” sau „cei de la Fanar", adică fanarioţii.

Cu timpul, în vecinătatea grecilor s-au mutat bulgari şi, mai spre est, în ceea ce azi e cunoscut sub numele de Cartierul Balat, au venit evreii vorbitori de limbă greacă, pentru ca mai apoi, tot aici, să se aşeze „sefarzii”, evreii alungaţi din peninsula Iberică de inchiziţia spaniolă. Vechile documente ce vorbesc de alcătuirea demografică a capitalei otomane spun că, în sec. XVI, în Fanar trăia o comunitate semnificativă de creştini şi evrei, respectiv o populaţie ce însuma 40 de procente din totalul locuitorilor din Istanbul. Tot de atunci cartierul grecesc capătă importanţă socială prin faptul că, puternica enclavă ortodoxă de aici „livra” înaltei administraţii imperiale personalităţi de seamă, oameni învăţaţi care în timp au ajuns să joace pe lângă elita conducătoare otomană roluri economice şi politice din ce în ce mai importante şi mai ”grele”.
       În această privinţă lucrurile au evoluat pe principiul bulgărelui de zăpadă ce se rostogoleşte la vale: mai întâi, prin intermediul Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe, a cărei şefie o deţineau, grecii şi-au plast oamenii în diferite poziţii administrative, fapt ce a favorizat accesul acestora la educaţie şi informație. Apoi, prin cultura acumulată şi spiritul lor de întreprinzători, fanarioții au făcut al doilea pas, au intrat în comerț și au acumulat treptat averi considerabile. Cu aceste instrumente, bani și știință de carte, au făcut al treilea pas, prin mijloace mai puțin ortodoxe, adică prin coruperea oficialilor de pe lângă sultan sau vizir, au „țintit” și dobândit funcţii aflate din ce în ce mai sus spre vârful administraţiei imperial-otomane. Pare cunoscut procedeul, nu-i așa ? De-a lungul istoriei, îi găsim pe cei mai importanţi fanarioţi ocupând, în administraţia sultanului, funcţii aflate în imediata apropiere a vizirului, cel care era practic al doilea om în stat.

                Străzile şi casele colorate ale Fanarului           

         Astfel cei mai de seamă reprezentanți ai fanarioţilor au ajuns să "acceseze" roluri cheie în „sistem”, ca cel de dragoman, post în care atribuția de serviciu era de a „tălmăcii”  corespondența diplomatică purtată de otomani cu puterile străine, ceea ce conferea de facto ocupantului acestui post nivelul unui secretar al vizirilui cu statut de diplomat aflat în slujba Sublimei Porţi. Așa au ajuns fanarioții în relații directe cu trimișii Veneţiei, Genovei, Vienei, Parisului sau a altor cancelarii occidentale importante. Pentru munca depusă în aceste poziţii cheie au primit recompense mai ales sub forma unor înlesniri deloc minore și asta le-a permis ulterior să acapareze din ce în ce mai multă influenţă, putere politică şi, din nou, bani. Printre altele, au câștigat dreptul da a se ocupa de colectarea impozitelor, de controlul monopolurilor comerciale şi de furnizarea de bunuri către Curtea Sultanului, activitățí extrem de profitabile care i-au propulsat în cele mai înalte sfere ale vieții economice turcești, practic s-a ajuns în situația în care ei au devenit cei care dețineau supremaţia finanţelor, principalii bancheri din Istanbul, finanțatorii sultanului și ai treburilor derulate de imperiu, iar acest fapt i-a adus mai departe în postura de avea o putere economică şi-o influenţă politică de nebănuit.

      Acest fenomen de afirmare a fanariților fost favorizat și de existenţa unei particularităţi de organizare a administrației otomane. Regula de bază prevedea ca înalta birocraţie a „Sublimei Porţi” să fie alcătuită numai din „turciţi” adică din foşti copii creştini, luaţi „de suflet” din zona balcanică (mai puțin din ținuturile românești) care erau mai întâi trecuţi la islam, apoi educaţi până ce unii dintre ei, puţini la număr, ajungeau oameni erudiţi.  Membrii acestei elite ajungeau, în cele din urmă, să deţină funcţiile de rang înalt din stat inclusiv pe cea de vizir. Pe de altă parte sultanul era, în mod obligatoriu, un descendent direct pe ramură masculină al lui Osman întemeietorul, de aici şi proveniența numelui de osmanlâi sau otomani, adică cei ce aparţineau sultanului ca un bun de sine stătător. Viața acestor oameni era „un dans pe sârmă”, obligația lor de căpătâi era să-şi servească desăvârșit și „fără cârnire” stăpânul suprem, pentru asta primeau în schimb, în cazurile fericite, favoruri și cadouri la care oamenii de rând, chiar turcomani, nici nu puteau visa ori, pentru orice abatere, eșec sau insolență la adresa „prealuminatului” , „răsplăta” primită devenea... pedeapsa capitală.

      O altă lege a statului interzicea acestor turciţi să înveţe limbi străine iar rangul sultanului și al familiei sale nu permitea purtarea de conversații cu reprezentanți ai unui stat străin în mod direct ci printr-un intermediar. Astfel rolul de traducători ai Curții s-a potrivit perfect profilului întruchipat cultural de fanarioţi și anume de faptul că erau supuși ai sultanului și locuitori de drept ai Istanbulului, că erau de confesiune ortodoxă și liberi să înveţe orice limbă străină pe care ulterior alături de turcă o stăpâneau foarte bine, că erau adaptabili situațiilor de orice fel și maeștrii în arta negocierii Iată suficiente
atribute care puse la un loc, au făcut din fanarioți candidații naturali pentru ocuparea acestor posturi rămase libere în administraţia otomană, pe care de altfel le-au slujit cu mare succes.  

 Nicolae Mavrocordat - Domnitor al Modovei 

        Să nu uităm nici faptul că, atunci când au avut prilejul, profitând de o altă limită a legilor otomane, anume aceea că „turciții” nu puteau fi numiți conducători în teritoriile neproclamate pașalâc, fanarioții au accesat demnitatea de domnitor al principatelor române. Aşa se face că din 1711, pe fondul neîncrederii sutanului în boierii pământeni din principatele nord-dunărene, în Valahia şi Moldova încep să fie numiţi, în contravaloarea unor importante contribuţii băneşti, domnitori de origine greacă, din Fanar,  aceia pe care istoria avea să-i reţină cu numele de Domnitori Fanarioţi. Mai bine de 100 de ani, importante familii din Fanar, cu nume sonore, precum: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Şuțu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti sau Ghica, vor juca un rol crucial în evoluţia istorică a ţărilor române. 

       Însă încă de la începutul vieții statale românești medievale Fanarul a fost „gazda” unor prinţi valahi sau moldoveni aduşi la Istanbul drept zălog pentru părinţii lor. Copiii voievozilor şi ai marilor boieri de la nord de Dunăre, erau „invitați” la Istanbul, ca o formă de garanție pentru faptele celor care administrau treburile domneşti în voievodatele române. Părinții erau astfel „încurajați” să se abţină de la oricare gesturi necugetate făcute împotriva puterii otomane alfel, orice greşeală urma să fie sancţionată cu pedepsirea odraslelor. Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos sau Dimitrie Cantemir sunt doar câteva "VIP"-uri care au locuit în Fanar. Așa se face că astăzi putem vedea în Fanar, un muzeu dedicat lui Dimitrie Cantemir, amenajat chiar în casa pe care acesta a deţinut-o la Istanbul. Tot în Fanar, Mihai Viteazul şi-a găsit finanţarea şi sprijinul politic pentru câștigarea tronului Țării Românești. Cronicile vorbesc în acest caz de Iane Epirotul, de Andronic Cantacuzino, de un oarecare ambasador englez Barton și chiar de patriarhul ortodox Jeremias Tranos al II-a, precum și de suma de 400.000 de florini (adică echivalentul actual a 12 milioane de Euro !) deplătiți sultanului pentru demnitatea de Mare Voievod al Valahiei.

          BUSOLA, HARTA ȘI APARATL FOTO

Cea mai spectaculoasă intrare în Fanar se face dinspre Cornul de Aur. Îmbarcaţi-vă pe un „vapur”, ambarcaţiunea care asigură transportul urban pe apă, şi pătrundeţi în cartier pe calea maritimă. Pe punte vă veţi bucura de tihnă şi de o privelişte superbă. Cea mai facilă îmbarcare se face pe debarcaderul de lângă Podul Galatei, în staţia  "Eminonu Halic", iar debarcarea se face pe pontonul staţiei "Fener".

    Debarcaderul din Fanar, intrarea „maritimă” în Fanar     

Încă de când veţi pune piciorul pe uscat, chiar de pe  faleză, în mijlocul unui parc curat, cochet îngrijit, veţi avea în față Biserica Sfântul Ştefan al Bulgarilor. O veţi recunoaşte fără greş după silueta sa albă şi turnul zvelt al clopotniţei. A fost ridicată în 1871 de comunitatea ortodoxă a bulgarilor care, la acea dată, s-a desprins de sub autoritatea Patriarhiei Greceşti. Este construită integral din metal, iar piesele componente au fost fabricate la Viena şi aduse cu vaporul pe Dunăre, prin Sulina, apoi pe Marea Neagră şi Bosfor.

De aici începe incursiunea în Fanar. Traseul pe care îl recomand se află reprodus în harta de mai jos. Este unul complet şi se întinde de la Patriarhia Ortodoxă (cifra 2 pe hartă), până la Biserica lui Constantin Lips (11 pe hartă). În ordine, obiectivele de vizitat sunt: Biserica Sfânta Maria a Mongolilor(3 pe hartă), Biserica Pammakaristos(5), Moscheia lui Selim Întâiul (7), Moscheea Fatih (8), Biserica Pantocratorului (9) şi Coloana lui Marcian (10). Toate „țintele” ale acestei plimbări de excepție vă asigur că sunt adevărate „odoare” ale tezaurului cultural isoric universal numit Fanar.

În postările viitoare, cu voia dumneavoastă, pornim împreună, cu scop documentar desigur, pe traseul propus aici. Deocamdată să tragem pe furiş, de poftă și cu scop promoțional, o mică ocheadă spre reşedinţa istorică a vechilor fanarioţi.

Cartierul este unul al contrastelor în care vechiul se împleteşte cu modernul, păgânul coexistă cu creştinul, ordinea se întretaie cu harababura, coloratul cu cenuşiul, iar în peisajul urban, dezolantul şi încântătorul fac o ireală pereche. Străduţele pietruite şi  înguste, așezate în pantă şi „desenate” întortocheat, încă sunt flancate de case tradiţionale, zidite din cărămidă roşie şi piatră șlefuită sau din bârne şi scândură dantelată în traforaj. În ciuda degradării, arhitectura lor se păstrează şi autentifică atât stilul bizantin cât şi pe cel otoman.

Atmosfera este una domestică şi plină de tihnă. Deasupra capetelor, pe sfori ce traversează strada, stau la uscat rufe întinse precum velele corăbiilor ce așteaptă adierea diafană a brizei marine. Copiii zburdă nestingheriţi pe străzi, pe la uşile prăvăliilor muşterii își omoară timpul la câte un joc de table și stau la taifas pe îndelete, iar printre vorbe şi zaruri aruncate-n „troacă” își îndulcesc, din când în când, viața cu câte o bucăţică de rahat cu apă rece, turkish delight !
   Cuprins de pacea înconjurătoare turistul va avea suficent timp să-și pună aparatul de fotografiat la treabă, iar cititorul de va vrea să continue periplul prin Fanar o poate face chiar de aici !