TURKISH DELIGHT 1. DESPRE FANAR ȘI FANARIOȚI

      

           
      Vă mai amintiţi prieteni cum arăta în anii '90, la Giurgiu, trecerea de frontieră spre Bulgaria ? Erau acolo cozi nesfârşite, sute de automobile răguşite, "dăcioare" prăpădite, autobuze rablagite, autocare învechite, dubiţe şi camioane zăngănind a table vechi şi, ca să fie ”tacâmul” complet, toate vehiculele astea erau pline ochi cu românaşi de-ai noştri plecaţi la business la Istanbul. Veniţi direct din comunism românii redescoperiseră mirajul capitalist, profitul imediat şi comerţul la Porţile Orientului. Într-o uriaşă  „febră a alişverişului”, la dus oamenii treceau  pe sub nasul vameşilor, după ce cotizau bacşişul de rigoare, tot felul de rulmenţi, maşini de tocat, cremă gerovital, ţigări americane şi, în general, tot ce se putea vinde în Marele Bazar. La întoarcere aduceau de la Istanbul blugi, tricouri, lenjerii de pat, cafea, bijuterii şi câte şi mai câte. Ce vremuri, ce aventuri şi ce bani s-au făcut atunci!

     Istanbul, un oras de peste 7 milioane de vizitatori pe an    

Astăzi, obiceiul s-a pierdut în neant ca şi cum o mână nevăzută a istoriei a apăsat pe tasta "delete", iar acele momente de euforie comecială au dispărut de parcă nici n-ar fi existat. Coloratul comerţ cu turcii s-a stins, iar Istanbul a devenit acum, din fericire, pentru majoritatea călătorilor români, o destinaţie turistică  cu mare căutare. Marele oraș are o caracteristică aparte, numai aici turiştii îmbină perfect „touring-ul cu shopping-ul” şi asta pentru că pot trece, fără nici un efort deosebit, de la vizitarea unor renumite obiective istorice la obiceiul cotidian de a face cumpărături din bazare sau magazine. Acum eşti în Sfânta Sofia cu ochi zgâiţi cât cepele la mozaicurile cu sfinţi, ca mai apoi, la doi paşi şi trei mişcări, să intri în bazar să-ţi cumperi o cafea, o haină de piele sau un ineluş de aur. Din prea mare grabă sau slabă informare mulţi călători fac doar turul standard al Istanbulului, cu vizite pe fugă, pe la  Sfânta Sofia, Topkapi, Bazar, Hipodrom, Moscheea Albastră, Turnul Galatei şi, eventual, Palatul Dolmabahce. Din nefericire vechiul Constantinopol este ratat şi este păcat pentru că el ascunde un adevărat tezaur plin de bogăţii turistice, unele chiar foarte preţioase, mai ales pentru noi românii.

          PRINTRE SULTANI, PRINȚI ȘI DREGĂTORI

Primul pe lista acestor locuri „ascunse” este Fanarul, cartierul care a „pricopsit” meleagurile românești cu primii „investitori” străini. Fanarul este unul din locurile ce ar trebui vizitat de fiecare român, este destinaţia din oraş pentru care călătorul român ar trebui să-şi facă musai timp, măcar pentru un weekend. E unic prin aspectul arhitectural şi influenţa sa istorică asupra noastră, a românilor, iar o plimbare pe străduţele sale este o lecţie de referință pentru cei ce vor să afle de ce e țara noastră... „altfel”.

     Intrarea lui Mehmet Fatih în Constantinopol    
     pictură de Jean-Joseph Benjamin-Constant      

Fanarul este situat pe una din colinele aflate pe malul sudic al Cornului de Aur, cam la jumătatea distanţei dintre vârful ismului și ceea ce cândva au fost zidurile de apărare ale citadelei contantiniene. Cartierul s-a născut din durere şi speranţă, în timpul cuceririi otomane. La căderea capitalei bizantine, pe 29 mai 1453, o parte a orășenilor pe care soarta i-a iertat de oarba furie ienicerească, s-au refugiat, chiar în timpul luptelor, pe această colină şi, cu siguranţă, ar fi fost masacraţi şi ei dacă pentru salvarea lor nu ar fi intervenit însăşi sultanul. Apoi, cu voia şi protecţia cuceritorului Mehmed Fatih, supravieţuitorii au ridicat aici, din cenuşa înfrângerii, un cartier în care locuitorii şi-au păstrat confesiunea ortodoxă şi care, cu timpul, a redevenit înfloritor.  Numele locului vine de la un stâlp de iluminat,  un fel de far, care era amplasat la una din poarţile cetăţii ce dădea spre Cornul de Aur şi care era numit „fanarion” (în greacă: φανάριον). Această lumină avea rolul de a ghida, pe timp de noapte, ambarcaţiunile ce navigau prin golf. Otomanii, atunci când vorbeau despre locuitorii acestei ”mahalle” (cartier în limba turcă)  le spuneau: „cei de la poarta cu lumină” sau „cei de la Fanar", adică fanarioţii.

Cu timpul, în vecinătatea grecilor s-au mutat bulgari şi, mai spre est, în ceea ce azi e cunoscut sub numele de Cartierul Balat, au venit evreii vorbitori de limbă greacă, pentru ca mai apoi, tot aici, să se aşeze „sefarzii”, evreii alungaţi din peninsula Iberică de inchiziţia spaniolă. Vechile documente ce vorbesc de alcătuirea demografică a capitalei otomane spun că, în sec. XVI, în Fanar trăia o comunitate semnificativă de creştini şi evrei, respectiv o populaţie ce însuma 40 de procente din totalul locuitorilor din Istanbul. Tot de atunci cartierul grecesc capătă importanţă socială prin faptul că, puternica enclavă ortodoxă de aici „livra” înaltei administraţii imperiale personalităţi de seamă, oameni învăţaţi care în timp au ajuns să joace pe lângă elita conducătoare otomană roluri economice şi politice din ce în ce mai importante şi mai ”grele”.
       În această privinţă lucrurile au evoluat pe principiul bulgărelui de zăpadă ce se rostogoleşte la vale: mai întâi, prin intermediul Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe, a cărei şefie o deţineau, grecii şi-au plast oamenii în diferite poziţii administrative, fapt ce a favorizat accesul acestora la educaţie şi informație. Apoi, prin cultura acumulată şi spiritul lor de întreprinzători, fanarioții au făcut al doilea pas, au intrat în comerț și au acumulat treptat averi considerabile. Cu aceste instrumente, bani și știință de carte, au făcut al treilea pas, prin mijloace mai puțin ortodoxe, adică prin coruperea oficialilor de pe lângă sultan sau vizir, au „țintit” și dobândit funcţii aflate din ce în ce mai sus spre vârful administraţiei imperial-otomane. Pare cunoscut procedeul, nu-i așa ? De-a lungul istoriei, îi găsim pe cei mai importanţi fanarioţi ocupând, în administraţia sultanului, funcţii aflate în imediata apropiere a vizirului, cel care era practic al doilea om în stat.

                Străzile şi casele colorate ale Fanarului           

         Astfel cei mai de seamă reprezentanți ai fanarioţilor au ajuns să "acceseze" roluri cheie în „sistem”, ca cel de dragoman, post în care atribuția de serviciu era de a „tălmăcii”  corespondența diplomatică purtată de otomani cu puterile străine, ceea ce conferea de facto ocupantului acestui post nivelul unui secretar al vizirilui cu statut de diplomat aflat în slujba Sublimei Porţi. Așa au ajuns fanarioții în relații directe cu trimișii Veneţiei, Genovei, Vienei, Parisului sau a altor cancelarii occidentale importante. Pentru munca depusă în aceste poziţii cheie au primit recompense mai ales sub forma unor înlesniri deloc minore și asta le-a permis ulterior să acapareze din ce în ce mai multă influenţă, putere politică şi, din nou, bani. Printre altele, au câștigat dreptul da a se ocupa de colectarea impozitelor, de controlul monopolurilor comerciale şi de furnizarea de bunuri către Curtea Sultanului, activitățí extrem de profitabile care i-au propulsat în cele mai înalte sfere ale vieții economice turcești, practic s-a ajuns în situația în care ei au devenit cei care dețineau supremaţia finanţelor, principalii bancheri din Istanbul, finanțatorii sultanului și ai treburilor derulate de imperiu, iar acest fapt i-a adus mai departe în postura de avea o putere economică şi-o influenţă politică de nebănuit.

      Acest fenomen de afirmare a fanariților fost favorizat și de existenţa unei particularităţi de organizare a administrației otomane. Regula de bază prevedea ca înalta birocraţie a „Sublimei Porţi” să fie alcătuită numai din „turciţi” adică din foşti copii creştini, luaţi „de suflet” din zona balcanică (mai puțin din ținuturile românești) care erau mai întâi trecuţi la islam, apoi educaţi până ce unii dintre ei, puţini la număr, ajungeau oameni erudiţi.  Membrii acestei elite ajungeau, în cele din urmă, să deţină funcţiile de rang înalt din stat inclusiv pe cea de vizir. Pe de altă parte sultanul era, în mod obligatoriu, un descendent direct pe ramură masculină al lui Osman întemeietorul, de aici şi proveniența numelui de osmanlâi sau otomani, adică cei ce aparţineau sultanului ca un bun de sine stătător. Viața acestor oameni era „un dans pe sârmă”, obligația lor de căpătâi era să-şi servească desăvârșit și „fără cârnire” stăpânul suprem, pentru asta primeau în schimb, în cazurile fericite, favoruri și cadouri la care oamenii de rând, chiar turcomani, nici nu puteau visa ori, pentru orice abatere, eșec sau insolență la adresa „prealuminatului” , „răsplăta” primită devenea... pedeapsa capitală.

      O altă lege a statului interzicea acestor turciţi să înveţe limbi străine iar rangul sultanului și al familiei sale nu permitea purtarea de conversații cu reprezentanți ai unui stat străin în mod direct ci printr-un intermediar. Astfel rolul de traducători ai Curții s-a potrivit perfect profilului întruchipat cultural de fanarioţi și anume de faptul că erau supuși ai sultanului și locuitori de drept ai Istanbulului, că erau de confesiune ortodoxă și liberi să înveţe orice limbă străină pe care ulterior alături de turcă o stăpâneau foarte bine, că erau adaptabili situațiilor de orice fel și maeștrii în arta negocierii Iată suficiente
atribute care puse la un loc, au făcut din fanarioți candidații naturali pentru ocuparea acestor posturi rămase libere în administraţia otomană, pe care de altfel le-au slujit cu mare succes.  

 Nicolae Mavrocordat - Domnitor al Modovei 

        Să nu uităm nici faptul că, atunci când au avut prilejul, profitând de o altă limită a legilor otomane, anume aceea că „turciții” nu puteau fi numiți conducători în teritoriile neproclamate pașalâc, fanarioții au accesat demnitatea de domnitor al principatelor române. Aşa se face că din 1711, pe fondul neîncrederii sutanului în boierii pământeni din principatele nord-dunărene, în Valahia şi Moldova încep să fie numiţi, în contravaloarea unor importante contribuţii băneşti, domnitori de origine greacă, din Fanar,  aceia pe care istoria avea să-i reţină cu numele de Domnitori Fanarioţi. Mai bine de 100 de ani, importante familii din Fanar, cu nume sonore, precum: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Şuțu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti sau Ghica, vor juca un rol crucial în evoluţia istorică a ţărilor române. 

       Însă încă de la începutul vieții statale românești medievale Fanarul a fost „gazda” unor prinţi valahi sau moldoveni aduşi la Istanbul drept zălog pentru părinţii lor. Copiii voievozilor şi ai marilor boieri de la nord de Dunăre, erau „invitați” la Istanbul, ca o formă de garanție pentru faptele celor care administrau treburile domneşti în voievodatele române. Părinții erau astfel „încurajați” să se abţină de la oricare gesturi necugetate făcute împotriva puterii otomane alfel, orice greşeală urma să fie sancţionată cu pedepsirea odraslelor. Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos sau Dimitrie Cantemir sunt doar câteva "VIP"-uri care au locuit în Fanar. Așa se face că astăzi putem vedea în Fanar, un muzeu dedicat lui Dimitrie Cantemir, amenajat chiar în casa pe care acesta a deţinut-o la Istanbul. Tot în Fanar, Mihai Viteazul şi-a găsit finanţarea şi sprijinul politic pentru câștigarea tronului Țării Românești. Cronicile vorbesc în acest caz de Iane Epirotul, de Andronic Cantacuzino, de un oarecare ambasador englez Barton și chiar de patriarhul ortodox Jeremias Tranos al II-a, precum și de suma de 400.000 de florini (adică echivalentul actual a 12 milioane de Euro !) deplătiți sultanului pentru demnitatea de Mare Voievod al Valahiei.

          BUSOLA, HARTA ȘI APARATL FOTO

Cea mai spectaculoasă intrare în Fanar se face dinspre Cornul de Aur. Îmbarcaţi-vă pe un „vapur”, ambarcaţiunea care asigură transportul urban pe apă, şi pătrundeţi în cartier pe calea maritimă. Pe punte vă veţi bucura de tihnă şi de o privelişte superbă. Cea mai facilă îmbarcare se face pe debarcaderul de lângă Podul Galatei, în staţia  "Eminonu Halic", iar debarcarea se face pe pontonul staţiei "Fener".

    Debarcaderul din Fanar, intrarea „maritimă” în Fanar     

Încă de când veţi pune piciorul pe uscat, chiar de pe  faleză, în mijlocul unui parc curat, cochet îngrijit, veţi avea în față Biserica Sfântul Ştefan al Bulgarilor. O veţi recunoaşte fără greş după silueta sa albă şi turnul zvelt al clopotniţei. A fost ridicată în 1871 de comunitatea ortodoxă a bulgarilor care, la acea dată, s-a desprins de sub autoritatea Patriarhiei Greceşti. Este construită integral din metal, iar piesele componente au fost fabricate la Viena şi aduse cu vaporul pe Dunăre, prin Sulina, apoi pe Marea Neagră şi Bosfor.

De aici începe incursiunea în Fanar. Traseul pe care îl recomand se află reprodus în harta de mai jos. Este unul complet şi se întinde de la Patriarhia Ortodoxă (cifra 2 pe hartă), până la Biserica lui Constantin Lips (11 pe hartă). În ordine, obiectivele de vizitat sunt: Biserica Sfânta Maria a Mongolilor(3 pe hartă), Biserica Pammakaristos(5), Moscheia lui Selim Întâiul (7), Moscheea Fatih (8), Biserica Pantocratorului (9) şi Coloana lui Marcian (10). Toate „țintele” ale acestei plimbări de excepție vă asigur că sunt adevărate „odoare” ale tezaurului cultural isoric universal numit Fanar.

În postările viitoare, cu voia dumneavoastă, pornim împreună, cu scop documentar desigur, pe traseul propus aici. Deocamdată să tragem pe furiş, de poftă și cu scop promoțional, o mică ocheadă spre reşedinţa istorică a vechilor fanarioţi.

Cartierul este unul al contrastelor în care vechiul se împleteşte cu modernul, păgânul coexistă cu creştinul, ordinea se întretaie cu harababura, coloratul cu cenuşiul, iar în peisajul urban, dezolantul şi încântătorul fac o ireală pereche. Străduţele pietruite şi  înguste, așezate în pantă şi „desenate” întortocheat, încă sunt flancate de case tradiţionale, zidite din cărămidă roşie şi piatră șlefuită sau din bârne şi scândură dantelată în traforaj. În ciuda degradării, arhitectura lor se păstrează şi autentifică atât stilul bizantin cât şi pe cel otoman.

Atmosfera este una domestică şi plină de tihnă. Deasupra capetelor, pe sfori ce traversează strada, stau la uscat rufe întinse precum velele corăbiilor ce așteaptă adierea diafană a brizei marine. Copiii zburdă nestingheriţi pe străzi, pe la uşile prăvăliilor muşterii își omoară timpul la câte un joc de table și stau la taifas pe îndelete, iar printre vorbe şi zaruri aruncate-n „troacă” își îndulcesc, din când în când, viața cu câte o bucăţică de rahat cu apă rece, turkish delight !
   Cuprins de pacea înconjurătoare turistul va avea suficent timp să-și pună aparatul de fotografiat la treabă, iar cititorul de va vrea să continue periplul prin Fanar o poate face chiar de aici !