TURKISH DELIGHT 4. ÇOK GÜZEL, BRE

       Recunosc, sunt unul dintre acei călători care, atunci când pleacă în voiaj, refuză mirajul magazinelor și al reprizelor lungi de cumpărături. Eu unul, când plec la drum, sunt stăpânit de o ”foame nebună” și-o poftă fără margini de ”meniuri” ce conțin destinații istorice și povești fabuloase. Asta e, „mănânc pe pâine” obiectivele turistice ce au în „rețeta” lor de bază întâmplări cu oameni extraordinari care au marcat, prin faptele lor, timpul în care au trăit, sunt ahtiat să ”gust”, cu ochii mei, locurile despre care se spune că sunt unice și a căror originalitate este dată de geniul uman și grația divină. Pe scurt, sunt unul din acei călători ce caută cu predilecție locuri esențiale ale umanității și care ar trebui vizitate, cel puțin odată, într-o viață de om.

        Un astfel de loc este și Fanar, vechiul cartier din Istanbul, cel care m-a ademenit  spre el prin insinuări discrete, venite tiptil, precum un fum de narghilea cu aromă de flori de portocal, suflat discret, de năluci misterioase, cuibărite în paginile cărților de istorie. Fanarul s-a cuibărit în mintea mea ca o mare curiozitate ce trebuia satisfăcută fără doar și poate. Șansa a făcut ca, în câteva rânduri, atunci cînd un drum la turci nu-ți paraliza bugetul pe un an întreg, să pot vizita capitala sultanilor otomani și, dimprună cu ea, renumitul ”cartier al felinarului”. Așa se face prieteni că, în postările anterioare, am reușit să vă povestesc câte ceva despre străzile, clădirile și oamenii care au dat culoare și consistență acestui loc remarcabil din punct de vedere cultural și istoric. Fie și imaginar, v-am condus prin acestă aglomerare urbană a secolului XXI, care  adăpostește inegalabile monumentele romano – bizantine ce au supraviețuit cu brio până în zilele noastre, într-o lume atât de incomodă pentru ele. 
         

   Zona Fatih - Fener din Istanbulul contemporan   

 Călătorului îi șade bine cu drumul, deci să reluăm prieteni plimbarea începută cu autobuzul plutitor -  pe ”vapur” - navigând pe apele turcoaz ale Cornului de Aur, iar apoi pe străzile întortocheate ale Fanarului care ne-au purtat pașii până la Zeyrek Camii. De aici vom merge și mai departe prin stăvechiul oraș de pe malurile Bosforului, acum însă, prin zona căria locuitorii din Istanbul îi spun: Fatih.
         De la moschee, ultima noastră oprire, ne orientăm pașii spre ”Itfaiye Cadesi” (în traducere, Starda de foc)  ce se desfășoară paralel cu marele și aglomeratul bulevard Ataturk. Recomand această stradă ”fierbinte” pentru că este un veritabil spectacol dat ad hoc de spiritul comercial al turcilor de azi, iar parcurgerea ei este o trecere în revistă a tot ce înseamnă cafenele, tarabe, locante, aprozare și alimentare, un veritabil bazar în aer liber multicolor și animat ce etalează toate variantele comerțului en detail într-o varietate și-o abundență impresionantă. În tot acest tumult comercial, parcă anume pusă aici, întâlnim o extraordinară „amintire” a lumii romane, o ”inginerie” ce-și etalează cu mândrie vârsta și faptul că este contemporană cu începuturile orașului lui Constantin.    

     Comerțul cu băuturi răcoritoare, la fel de vechi ca și apeductul     

    Eeste vorba de Apeductul lui Valens, (în turcă, Bozdoğan Kemeri) o grandioasă lucrare realizată de arhitecții și constructorii romani într-un timp în care investițiile în imperiul cezarilor se făceau cam ca la noi astăzi în ”țara baronilor” și în ”epoca lui Dragnea”, adică spre zero realizări. Impresionanta structură din piatră și mortar a fost construită cu scopul edilitar de a aproviziona cu apă potabilă Noua Romă, ce se dovedea, chiar și în acele vremuri de început, foarte ”însetată”. Lucrările de construcție ale apeductului au demarat, spun izvoarele istorice, încă din 117 dH, pe vremea împăratului Hadrian (succesor și moștenitor al lui Traian) și a fost încheiată în anul 373 dH, în timpul împăratului Valens. Ceea ce ar însemna, păstrând paralelismul istoric cu actualiatatea românescă, că vom avea autostrăzile gata, exact peste... 260 de ani ! Construcția a fost inaugurată, după obiceiul roman, cu grandioase festivități, impresionante jocuri și parade, toate dedicate nimfelor, geniile acvatice atât de prezente în imaginarul lumii greco - romane. Ca mai toate edificiile din Fanar și acesta are ”zidit” în el o poveste interesantă care vorbește destul de mult despre ”forța” economică ce a marcat declinul imperiului roman. Pietrele ce stau prinse, cuminți și rezistente, de mai bine de 1600 de ani, în acest edificiu fabulos sunt rezultatul unei ”reciclări”. La vremea ridicării apeductului, din lipsă de bani și alte resurse, pietrele au fost aduse „moca” din Calcedon. Această cetate grecească din vecinătatea Bizanțului a găsit de cuvință, în anul 366,  să se răscoale împotriva stăpânirii romane. Dar, fatalitate, romanii încă mai erau o forță militară de temut, așa că, i-au „cafit” pe răsculați și, în calitate de învigători, au deposedat Calcedonul de sistemul său defensiv, iar piatra care cândva a făcut parte din zidul său de apărare a fost transportată și folosită ca materie primă la construcția apeductului unde, cum am mai spus, a rezistat, iată, până în zilele noastre. Ulterior, polisul Calcedon, chiar dacă istoria i-a mai rezervat câteva momente de glorie, a devenit el însuși o „cărămidă” importantă în structura urbană din Contatntinopol.

  Arcadele romane, proiectate și construite să reziste o mie de ani...  

     Valens, cel ce dă numele latin apeductului, a sfârșit nefericit, ucis pe câmpul de luptă, la sud de Dunăre, într-o bătălie cu goții. 
      Încă din faza de proiect apeductul a fost gândit ca o parte componentă a unui sistem laborios de aprovizionare cu apă a capitalei bizantine, sistem ce conținea rezervoare și aducțiuni întinse pe o vastă arie geografică. Tocmai de aceea, cursul artificial de apă, a avut o lungime totală de 250 de kilometri, ceea ce i-a conferit statutul de cel mai lung sistem de aducțiune a apei potabile din antichitatea romană. Că a fost  și o lucrare temeinic executată o dovedește faptul că a funcționat până către anii 1600, adică până în vremea lui Mihai Viteazul.  Astăzi, ruinele construcției romane, mai măsoară în lungime doar un kilometru și ating, în zona lor cea mai bine păstrată, ceva peste 25 de metri în înălțime. Specialiștii în imagine urbană spun că apeductul este unul din reperele emblematice ale Istanbulului și că, alături de Sfânta Sofia și Topkapi, este un adevărat blazon al cosmopolitului oraș turcesc.
      De sub arcadele din piatră masivă ale apeductului ne reluăm traseul și ținem drumul prin ”oaza de verdeață” a parcului Fatih, traversăm strada Makar Karrdeșler și imediat descoperim Sarachane Arkeoloji Parki.

   Ruinele ce ne trimit cu gândul către Suceva și Târgoviște   

        Chiar dacă locul este lipsit de indicatoare și pare „baricadat” cu împrejmuiri de sârmă ghimpată, deci unul ce pare de nevizitat, merită să ne oprim și să aruncăm o privire, una mai atentă, către ruinele ce au constituit cândva temelia mânăstiri bizantine, de secol VI, închinată sfântului Polychoutos. Prima constatare este legată de asemănarea izbitoare a ceea ce vedem aici cu ceea ce avem și acasă, la ruinele cetății din Suceava sau a celei din Târgoviște, semn clar că mediavalitatea românescă a avut puternice legături culturale cu cea bizantină. Istoria locului spune că așezământul a fost ridicat pe la 525 dH și a impresionat prin mărimea, frumusețea și bogăția sa. A fost edificiul cel mai important până la inaugurarea Sfintei Sofii și, chiar și după acel moment, a rivalizat mult timp cu edificiul lui Justinian. Dar tocmai acest fapt i-a adus se pare ruinarea căci, la cea de-a patra cruciadă, cavalerii latinii au jefuit-o, ba chiar au dezmembrat-o și au cărat bucăți întregi din ea în Veneția unde acum sunt încorporate în biserica sfântului Marcu.
       Din dreptul parcului schimbăm direcția de mers, la 90 de grade, pe strada Dolap Cadesi și, în imediata piațetă, ajungem la Coloana Lui Marcian.

       Încă o piesă de rezistență a romanilor,        
       Coloana care se clatină dar... nu cedează      

  Înconjurată de construcții noi, coloana supraviețuiește aici încă din secolul V dH, atunci când, în anul 450, prefectul de Constantinopol, un oarecare Titianus, după modelul columnei lui Traian din Roma, a ridicat în cinstea împăratului Marcian (450-457) acest monument onorific. Făcută din granit egiptean, a cărui culoare gri cu irizații roșiatice este unică, coloana este așezată pe un postament paralelipipedic placat cu marmură albă. În vârf, deasupra capitelului, coloana a purtat cândva statuia lui Marcian, a cărui figură era îndreptată spre Biserica Sfinților Apostoli. Previzibil, atât statuia cât și biserica, nu au supraviețuit timpului, cu amendamentul că astăzi, deasupra ruinelor vestitei biserici de odinioară, se ridică moscheia lui Mahomed Cuceritorul (Mehmed Fatih).

     Coloanei i se spune în turcă Kiz Tași, adică Coloana Fecioarei, iar numele îi vine de la zeița înaripată, Athena Nike (victorioasa), ce se află sculptată, în dublu exemplar, pe plăcile laterale de pe soclu.  Legenda locului spune că această coloană se clatină ori de câte ori pe lângă ea trece o domnișoară „impură”. Adică ceva similar cu legenda bilei de pe acoperișul ASE -ului din București. Dacă lucrurile ar sta chiar așa, este remarcabil faptul că, de aproape 1600 de ani, în cazul din Istanbul, coloana a rămas intactă și în picioare ! Dar nici nu putem ignora realitatea și anume faptul că, astăzi, erectul mobilier urban este ținut în echilibru prin armare cu mult prea vizibilele inele din oțel...

    Din acest loc al orașului se poate constata că străzile și-au pierdut „aroma” estetică și spectacolul cromatic specifice Fanarului. Străzile nu mai au sinuozitate și au devenit cuminți și rectilinii, iar casele, sub aspectul lor exterior, emană o inerție asemănătoare cu a bauhausului european „amendat” ce-i derept, arareori și din fericire, cu liniile autohtone ale conacelor otomane. 
      Căutăm acum intersecția străzii Halicilar cu bulevardul Adnan Menderes unde avem ”întâlnire” cu încă un supraviețuitor al Bizanțului, Biserica lui Constantin Lips. 

     Fosta mănăstire bizantină „navighează” semeț prin istorie    

 Numele bizantin al fostei mănăstiri vine de la ctitorul ei, amiralul Constantin Lips, care a inaugurat lăcașul de maici și biserica în anul 920, dându-le hramul Theotokos Panachrantos. Firește, de-a lungul timpului, edificiul a suferit reparații și adăugiri, așa se face că, prin anii 1300, împărătesa Teodora Paleologu ridică în imediata vecinătate a primei biserici încă una, de această dată, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, iar cu timpul, ca și în cazul Zeyrek Camii, cele două edificii au fost unite într-un singur corp. După cucerirea otomană lăcașul a fost transformat în moscheie și i s-a adaugat minaretul. Din sec XVII lăcașul poartă numele de Fanari Isa Camii sau, într-o traducere cât mai adecvată, Candela lui Isus, cu sublinierea că nu este vorba de personajul biblic ci de un conducător al unei frății sufiste care a folosit moscheia ca loc de rugăciune mahomedană. 

   Săpăturile arheologice au confirmat faptul că locul a servit ca necropolă bizantină, în 1929 aici au fost descoperite peste 20 de sarcofage ce conțineau rămășițele pământești ale unor familii imperiale. Astăzi monumentul este complet restaurat ca urmare a unor laborioase lucrări efectuate de americani, în anii 1990, prin Byzantine Society of America.

      Zidul exterior ala acestui așezământ poartă admirabile frize decorative din cărămidă, un joc estetic al cărui desen provine din așezarea cărămizilor în diverse și bine ordonate poziții, iar în interior, deși mozaicurile s-au pierdut încă din perioada dervișilor, pot fi admirate îcă dantelăriile unor capiteluri precum și cornișele ornamentate bugat.

   Odată cu aceast ultim obiectiv turistic, plimbarea  prin cartierul fanarioților și vecinătățile sale imediate s-a încheiat, însă alte minunate locuri ale Istanbulului așteaptă să fie descoperite, vizitate și admirate. Alte nebănuite istorii așteptă să fie spuse spre a satisface frumoasa curiozitate a călătorului ce traversează spiritual timpul și spațiul.

    Dacă ați ignorat până acum o călătorie la Istanbul și aveți posibilitatea să o faceți, e timpul să vă planificați un voiaj pe malurile Bosforului și, în planurile de călătorie, să includeți cu încredere și vizitarea cartierului Fanar. Aveți ce vedea, aceți ce învăța, pentru că de acolo vin spre noi, din istoria și faptele străbunilor noștri, sumedenie de întâmplări ce trebuie cunoscute pentru că ele ne-au modelat ca nație și țară. Acolo, pe străzile învechite al Fanarului, veți înșelege cât de importante au fost în devenirea noastră istorică faptele acelor domnitori otomani de origine grecească. 

    Güle güle, efendi bey

TURKISH DELIGHT 3. MOȘTENIREA

Fanar este, la propriu şi la figurat, cel mai colorat cartier din vechiul Istanbul. Este singura aglomerare urbană în care atmosfera străvechii capitale a imperiului Bizantin, în mod miraculos, a supravieţuit. Este un loc fără egal în lume, pentru că, numai aici străzile vechiului polis al coloniştilor din Megara, înguste şi întortocheate, adăpostesc în alternanță și la tot pasul, într-un peisaj urban plin de contraste, monumente bizantine şi otomane a căror valoare este de nepreţuit, numai aici istoria a ştiut să zăbovească peste veacuri şi să „lumineze”  locul dându-i unicitate şi originalitate.

Plimbarea prin Fanar este o călătorie prin care, în doar câțiva pași, poți parcurge succesiv veacurile ce s-au scurs fără milă prin clepsidra timpului, este un drum făcut printre poveşti „glazurate” cu sute de ani de istorie și în care adevărul a căpătat statut de legendă. Aici s-au dat lupte sângeroase, dar s-au ridicat şi biserici, aici s-au încheiat mari tranzacţii comerciale şi tot aici s-au pus la cale conspiraţii tenebroase. Cum am putea uita că unele din cele mai celebre familii ale greco - bizantinilor ce au locuit în Fanar, prin implicarea sau „emigrarea” lor în principatele române, de pe la 1600 încoace,  au avut o contribuţie uriaşă la destinul istoric al românilor? Fără îndoială poveştile din Fanar sunt „de top” și sunt la tot pasul în acest spaţiu miraculos aromatizat cu parfum oriental și sunt povești care abia aşteaptă să fie descoperite, văzute şi ascultate.

Porţile din Fanar, deschise pentru "invazia" turiştilor de pretutindeni 

Fanarul poate fi asemuit cu o „poartă stelară” prin care  se trece, înainte şi înapoi, dintr-un timp în altul, dintr-un tărâm în altul, dintr-o lume în alta, din universul otoman în cel bizantin, din lumea minaretelor în cea a clopotniţelor sau din cea a semilunii în cea a crucii. Impactul cultural este puternic, impresionant și fascinant prin bogăţia locului și vechimea lui.

Explorarea zonei se face pe îndelete, la pas, cu aparatul de fotografiat sau cel de filmat pus tot timpul la lucru iar „Lecţiile" se fac de acasă. Sfat: stabiliţi traseul şi obiectivele de vizitat din timp, cu tot ce se poate şti despre ele, pentru că, pe străzile din Fanar, cu greu poţi obţine de la trecători informaţii utile. Singura limbă vorbită aici este turca, în engleză vei fi întrebat cel mult: „where are you from ?”, iar atunci când vei răspunde: „România”, replica invariabilă va fi, „Hagi !” - onorant dar ineficient pentru o orientare corectă în hățișul de străzi, drept pentru care, nu uitaţi, să luaţi cu voi o hartă a zonei (de exemplu chiar cea sugerată aici în subsol de pagină) sau, dacă dețineți un gadget cu acces la internet, consultați în permanență goole maps.

Prieteni suntem deja în „episodul” cu numărul trei al periplului nostru prin Fanar. Călătoria urbană a lăsat mult în urmă „zumzetul” obișnuit al metropolei, claxoanele maşinilor, strigătele comercianţilor şi buluceala generală a pietonilor, așa am reușit să admirăm în liniște Biserica Bulgarilor, Patriarhia Ecumenică Ortodoxă, Conacul lui Cantemir, ColegiulOrtodox şi biserica Sfânta Maria a Mongolilor.

Mergem acum mai departe, de la ultimul obiectiv vizitat, Kanili Kilise, în 5 minute de  mers pe jos, prin labirintul de străduţe cu bolţi de rufe întinse la uscat, ne și vedem ajunşi la Biserica Pammakaristos sau cea cunoscută, în limba turcă, sub numele de Fethiye Camii. În românește numele ei s-ar trduce prin sintagma „Prea binecuvântata Născătore de Dumnezeu”. Considerată una din „comorile” culturale din Istanbul pentru că adăposteşte mozaicuri de o rară frumuseţe, clădirea monumentală este bine ascunsă în hățișul urban și poate de aceea este și foarte rar vizitată de turişti. La vederea ei cunoscătorii vor identifica imediat originea arhitecturală a lăcaşului: zidul, ridicat trainic din cărămidă arsă în alternanţă cu piatră şlefuită, nu lasă loc de bănuieli, avem de-a face cu pecetea constructorilor bizantini. Frumuseţea edificiului este dată tocmai de acest amănunt caracteristic care, împreună cu jocul de arcade şi ferestre ce „sparg” structura laterală din loc în loc, într-o suprapunere pe trei nivele, conferă întregului corp  al clădirii zvelteţe, armonie şi pace.

 Inconfundabilul interior bizantin şi mozaicurile aurite de la Pammakaristos 

Biserica a fost ridicată, în 1292, de un membru marcant al familiei împărăteşti a Comnenilor, iar după cucerirea otomană, mai bine de 100 de ani, ea a continuat să slujească creştinilor din Istanbul ca sediu al Patriarhiei Ortodoxe. Abia în 1591 sultanul Murat al III-a a confiscat-o pentru a o transforma în moschee, dedicând-o, victoriilor sale din Caucaz unde cucerise Azerbaidjeanul şi Georgia.

Astăzi o aripă din Pammakaristos este transformată în muzeu şi adăposteşte, in situ, unele din cele mai remarcabile mozaicuri bizantine cu teme religioase. Realizate în epoca marii renaşteri a Paleologilor, adică acum 600 de ani, ele înfăţişează personaje biblice desenate cu mare fineţe într-o paletă grafică şi cromatică desăvârşită. Culoarea predominantă este auriul care aici are semnificaţia perfecţiunii, adică a raiului ce-i aşteaptă pe toţi cei drept credincioşi. Piesa de rezistenţă se află, conform tradiției ortodoxe, în bolta cupolei centrale. De acolo, de la „înălţimea cerurilor”, Iisus Pantocratorul, adică cel atotputernic, înconjurat de cei 12 profeţi ai Vechiului Testament, priveşte trecătoarea lume cu blândeţe iertătoare. Celelalte mozaicuri, la fel de frumoase şi impresionante, se află în absidele laterale. Muzeul este deschis între orele 9.30 şi 16.30 şi are taxă de intrare.

Pentru următorul obiectiv străbatem Fethiye Cadde şi, după circa 10 minute de mers uşor, vom fi ajuns la Fatih Camii (punctul 8 pe harta de mai jos). Pe drum punem la lucru camera foto pentru a surprinde peisajul stradal deosebit de pitoresc şi, în imaginile luate din loc în loc,  vom fi surprins din diferite unghiuri şi sub diferite raze de lumină, cadre cu foste hanuri, acum părăsite, clădiri ruinate, precum și capele sau vile bizantine abandonate. Astea da fotografii, să crape Face Book-ul de uimire !

  Covoarele persane şi ceramica de Iznic din Moscheia Cuceritorului   

Moscheea Fatih este una din cele mai mari din Istanbul şi este cea care adăpostește mormântul „eroului all time” al turcilor,  Mehmed Fatih sau Mehmet Cuceritorul cum îl cunoaștem noi, cel care a supus, după un lung asediu, orașul lui Constantin. Această moschee a fost primul edificiu musulman ridicat în fosta capitală a creștinătății orientale. Lucrările de construcție s-au făcut chiar din ordinul lui Fatih, la 1470, și au folosit ca temelie vechea structură a așezământului ortodox cu hramul Sfinţilor Apostoli. Decizia sultanului de a construi pe acest loc al creştinătății o moschee nu a fost, ca în cazul Sfintei Sofii, o demonstrație de forță și nici nu a avut, se pare, un scop ofensator sau revanșard ci, mai degrabă, a fost o decizie ventă să fructifice o oportunitate. Fosta necropolă a împăraţilor bizantini era, la data cuceririi otomane, un edificiu părăsit, afat deja în ruină, o clădire care suferise stricăciuni majore în timpul ocupației latine de după cruciada din 1204. În fapt, cruciații au „demontat” bucăți întregi din clădire pe care le-au folosit apoi la ridicarea bisericii Sfântului Marcu din Veneția ! Om practic, Mehmed a sesizat potenţialul topografic și arhitectural al fostei biserici creștine şi a decis amplasarea aici a primei moschei otomane.

De-a lungul vremii, în urma cutremurelor, moscheea a suferit importante avarii dar, de fiecare dată, a fost refăcută cu migală. Interiorul, cu o generoasă deschidere spaţială, impresionează prin cromatică şi desenul arabescurilor făcute pe ceramică de Iznic, cea mai renumită din întreg orientul. Accesul în moschee se face numai în afara orelor de rugăciune şi cu respectarea canoanelor vestimentare. Miercurea, pe străzile din jur, se desfăşoară un târg săptămânal şi, într-un „spectacol” ad-hoc, viu şi colorat, se poate admira o lecţie de comerţ ambulant oferită de tarabagii Istanbulului. Pentru rigoarea expunerii mai trebuie precizat că, în zilele noastre, întreg cartierul ce adăposteşte moscheea, poartă numele lui Fatih, spre cinstirea gloriei sultanului otoman.

    Străzile înguste şi casele capitonate cu scândură din Zayrek     

După ce vom fi vizitat această moschee iuţim paşii spre un alt obiectiv al zilei, Biserica Pantocratorului (punctul 9, pe harta din subsol). De jur împrejurul nostru străzile capătă, sub aspect material, din ce în ce mai multă modestie și par mai sărăcăcioase, casele nu-și ascund vechimea și lipsa de îngrijire, vizual predomină acum stilul otoman caracterizat de căptuşirea pereţilor exteriori ai caselor cu scândură traforată şi băiţuită. Zona, de altfel foarte pitorească, este cunoscută cu numele Zeyerek și asta pentru că a împrumutat denumirea pe care o poartă cel mei important edificiu din această zonă.

Molla Zeyrek Camii este a doua construcţie ortodoxă ca mărime după Hagia Sophia şi este unul dintre cele mai relevante modele ale arhitecturii bizantine. Complexul închinat lui Hristos Atotputernicul a fost construit în mai multe etape. Primele clădiri ale ansamblului au fost ridicate de împărăteasa Irina Comnen, în jurul anilor 1120, care aridicat, pe lângă clădirea bisericii, o bibliotecă și un spital (atenție, la 1120!). După moartea împărătesei, fapt petrecut în anul 1124, îndureratul soţ, Ioan al II-lea Comnenul, a ridicat, ca un omagiu adus fostei soţii, o biserică cu hramul Preamilostivei Maici a Domnului (Theotokos Eleousa). În fine, ultima construcţie adăugată aici a fost o capelă, cu hramul Arhanghelului Mihail, ce a unit practic cele două biserici deja existente. Cu timpul locul a devenit şi mausoleul imperial (heroon) pentru dinastiile Comnen și Paleologu, împăraţii Ioan al II-lea Comnenul şi  Ioan al V-lea Paleologul, precum şi împărătesele Irina şi Bertha din Sulzbach, au fost înmormântați aici.

În timpul dominației latine venite în urma celei de-a IV-a cruciade, aici a fost sediul clerical al cavalerilor venețieni,pentru ca mai apoi să devină palatul lui Baldwin, ultimul împărat cruciat. După alungarea stăpânirii cruciate, paleologii refac așezământul şi îi redau în vechea menire de lăcaș mănăstiresc unde, până la cucerirea otomană din 1453, au slujit călugării ortodocși. Din rândul acestor călugări, stareţul Ghenadie al II-ea Scholarius, a fost desemnat primul patriarh ortodox în capitala cucerită şi redenumită Istanbul.

Biserica Pantocrator  „curățată” fără patimă de minaretele musulmane

La scurt timp după ce osmanlâii au devenit noii stăpâni ai orașului, într-o demonstrație de forță caracteristică lor, au transformat biserica în moschee, iar restul clădirilor mănăstirești, într-un centru de studiu religios cu specific musulman. Turcii au rebotezat edificiul după numele unui renumit profesor ce a predat cultura musulmană aici, un anume Molla Zeyrek. Cu toate acestea,  puternica tradiţie bizantină nu a fost niciodată uitată. Ajuns cu timpul într-o stare de paragină evidentă, obiectivul a fost adăugat, în anii 2000, pe lista de monumentelor urmărite de UNESCO şi, ca urmare a acestui fapt, în ultimii ani a devenit obiectul unor ample lucrări de restaurare.

La interior, podeaua din marmură colorată cu reprezentări stilizate, umanoide şi zoomorfe, merită toată admiraţia. Ferestrele mai păstrează încă bucăţi de sticlă colorată ce amintesc de vechile vitralii, iar coloanele ce provin de la anticele temple greceşti întregesc atmosfera plină de istorie a locului. Din păcate, nu s-a păstrat nimic din mozaicurile ce decorau cândva pereţii, deși există mărturii care spun că în sec. XIX ele încă mai existau. Cu toate acestea locul este plin de farmec şi merită vizitat fără reţinere.

Tot fără reţinere recomand și fructificarea oportunității de a bea un ceai sau o cafea turcească ori chiar să fie mâncat un kebab preparat chiar la el acasă. Lângă complexul muzeal al Pantocratorului se află, anume plasată, o prăvălie amenajată într-un autentic conac otoman, complet restaurat, care are și o frumoasă grădină cu mese răspândite printre colonade antice. Numele locantei este Zeyrek Hane şi aici, fără grabă, dar şi fără a huzurii prea mult la masă, putem sta la un taifas asezonat cu deserturi și baclavale, putem degusta, alături de un pahar de apă rece și câteva bucăţele aromate de turkish delight, dar mai ales ne putem trage sufletul și așeza gândurile după un asemenea minunat tur urban.

Plimbarea noastră prin Fanar se aproapie de final, mai sunt de vizitat Apeductul lui Valens, Coloana lui Marcian şi Biserica lui Constantin Lips. Dar despre aceste locuri şi de povestea lor ne vom ocupa în postarea viitoare.

Vă mulțumesc pentru atenția acordată aici și va zic, cu drag și-n ton cu meleagurile cutrierate: Gule gule !