TURKISH DELIGHT 4. ÇOK GÜZEL, BRE

       Recunosc, sunt unul dintre acei călători care, atunci când pleacă în voiaj, refuză mirajul magazinelor și al reprizelor lungi de cumpărături. Eu unul, când plec la drum, sunt stăpânit de o ”foame nebună” și-o poftă fără margini de ”meniuri” ce conțin destinații istorice și povești fabuloase. Asta e, „mănânc pe pâine” obiectivele turistice ce au în „rețeta” lor de bază întâmplări cu oameni extraordinari care au marcat, prin faptele lor, timpul în care au trăit, sunt ahtiat să ”gust”, cu ochii mei, locurile despre care se spune că sunt unice și a căror originalitate este dată de geniul uman și grația divină. Pe scurt, sunt unul din acei călători ce caută cu predilecție locuri esențiale ale umanității și care ar trebui vizitate, cel puțin odată, într-o viață de om.

        Un astfel de loc este și Fanar, vechiul cartier din Istanbul, cel care m-a ademenit  spre el prin insinuări discrete, venite tiptil, precum un fum de narghilea cu aromă de flori de portocal, suflat discret, de năluci misterioase, cuibărite în paginile cărților de istorie. Fanarul s-a cuibărit în mintea mea ca o mare curiozitate ce trebuia satisfăcută fără doar și poate. Șansa a făcut ca, în câteva rânduri, atunci cînd un drum la turci nu-ți paraliza bugetul pe un an întreg, să pot vizita capitala sultanilor otomani și, dimprună cu ea, renumitul ”cartier al felinarului”. Așa se face prieteni că, în postările anterioare, am reușit să vă povestesc câte ceva despre străzile, clădirile și oamenii care au dat culoare și consistență acestui loc remarcabil din punct de vedere cultural și istoric. Fie și imaginar, v-am condus prin acestă aglomerare urbană a secolului XXI, care  adăpostește inegalabile monumentele romano – bizantine ce au supraviețuit cu brio până în zilele noastre, într-o lume atât de incomodă pentru ele. 
         

   Zona Fatih - Fener din Istanbulul contemporan   

 Călătorului îi șade bine cu drumul, deci să reluăm prieteni plimbarea începută cu autobuzul plutitor -  pe ”vapur” - navigând pe apele turcoaz ale Cornului de Aur, iar apoi pe străzile întortocheate ale Fanarului care ne-au purtat pașii până la Zeyrek Camii. De aici vom merge și mai departe prin stăvechiul oraș de pe malurile Bosforului, acum însă, prin zona căria locuitorii din Istanbul îi spun: Fatih.
         De la moschee, ultima noastră oprire, ne orientăm pașii spre ”Itfaiye Cadesi” (în traducere, Starda de foc)  ce se desfășoară paralel cu marele și aglomeratul bulevard Ataturk. Recomand această stradă ”fierbinte” pentru că este un veritabil spectacol dat ad hoc de spiritul comercial al turcilor de azi, iar parcurgerea ei este o trecere în revistă a tot ce înseamnă cafenele, tarabe, locante, aprozare și alimentare, un veritabil bazar în aer liber multicolor și animat ce etalează toate variantele comerțului en detail într-o varietate și-o abundență impresionantă. În tot acest tumult comercial, parcă anume pusă aici, întâlnim o extraordinară „amintire” a lumii romane, o ”inginerie” ce-și etalează cu mândrie vârsta și faptul că este contemporană cu începuturile orașului lui Constantin.    

     Comerțul cu băuturi răcoritoare, la fel de vechi ca și apeductul     

    Eeste vorba de Apeductul lui Valens, (în turcă, Bozdoğan Kemeri) o grandioasă lucrare realizată de arhitecții și constructorii romani într-un timp în care investițiile în imperiul cezarilor se făceau cam ca la noi astăzi în ”țara baronilor” și în ”epoca lui Dragnea”, adică spre zero realizări. Impresionanta structură din piatră și mortar a fost construită cu scopul edilitar de a aproviziona cu apă potabilă Noua Romă, ce se dovedea, chiar și în acele vremuri de început, foarte ”însetată”. Lucrările de construcție ale apeductului au demarat, spun izvoarele istorice, încă din 117 dH, pe vremea împăratului Hadrian (succesor și moștenitor al lui Traian) și a fost încheiată în anul 373 dH, în timpul împăratului Valens. Ceea ce ar însemna, păstrând paralelismul istoric cu actualiatatea românescă, că vom avea autostrăzile gata, exact peste... 260 de ani ! Construcția a fost inaugurată, după obiceiul roman, cu grandioase festivități, impresionante jocuri și parade, toate dedicate nimfelor, geniile acvatice atât de prezente în imaginarul lumii greco - romane. Ca mai toate edificiile din Fanar și acesta are ”zidit” în el o poveste interesantă care vorbește destul de mult despre ”forța” economică ce a marcat declinul imperiului roman. Pietrele ce stau prinse, cuminți și rezistente, de mai bine de 1600 de ani, în acest edificiu fabulos sunt rezultatul unei ”reciclări”. La vremea ridicării apeductului, din lipsă de bani și alte resurse, pietrele au fost aduse „moca” din Calcedon. Această cetate grecească din vecinătatea Bizanțului a găsit de cuvință, în anul 366,  să se răscoale împotriva stăpânirii romane. Dar, fatalitate, romanii încă mai erau o forță militară de temut, așa că, i-au „cafit” pe răsculați și, în calitate de învigători, au deposedat Calcedonul de sistemul său defensiv, iar piatra care cândva a făcut parte din zidul său de apărare a fost transportată și folosită ca materie primă la construcția apeductului unde, cum am mai spus, a rezistat, iată, până în zilele noastre. Ulterior, polisul Calcedon, chiar dacă istoria i-a mai rezervat câteva momente de glorie, a devenit el însuși o „cărămidă” importantă în structura urbană din Contatntinopol.

  Arcadele romane, proiectate și construite să reziste o mie de ani...  

     Valens, cel ce dă numele latin apeductului, a sfârșit nefericit, ucis pe câmpul de luptă, la sud de Dunăre, într-o bătălie cu goții. 
      Încă din faza de proiect apeductul a fost gândit ca o parte componentă a unui sistem laborios de aprovizionare cu apă a capitalei bizantine, sistem ce conținea rezervoare și aducțiuni întinse pe o vastă arie geografică. Tocmai de aceea, cursul artificial de apă, a avut o lungime totală de 250 de kilometri, ceea ce i-a conferit statutul de cel mai lung sistem de aducțiune a apei potabile din antichitatea romană. Că a fost  și o lucrare temeinic executată o dovedește faptul că a funcționat până către anii 1600, adică până în vremea lui Mihai Viteazul.  Astăzi, ruinele construcției romane, mai măsoară în lungime doar un kilometru și ating, în zona lor cea mai bine păstrată, ceva peste 25 de metri în înălțime. Specialiștii în imagine urbană spun că apeductul este unul din reperele emblematice ale Istanbulului și că, alături de Sfânta Sofia și Topkapi, este un adevărat blazon al cosmopolitului oraș turcesc.
      De sub arcadele din piatră masivă ale apeductului ne reluăm traseul și ținem drumul prin ”oaza de verdeață” a parcului Fatih, traversăm strada Makar Karrdeșler și imediat descoperim Sarachane Arkeoloji Parki.

   Ruinele ce ne trimit cu gândul către Suceva și Târgoviște   

        Chiar dacă locul este lipsit de indicatoare și pare „baricadat” cu împrejmuiri de sârmă ghimpată, deci unul ce pare de nevizitat, merită să ne oprim și să aruncăm o privire, una mai atentă, către ruinele ce au constituit cândva temelia mânăstiri bizantine, de secol VI, închinată sfântului Polychoutos. Prima constatare este legată de asemănarea izbitoare a ceea ce vedem aici cu ceea ce avem și acasă, la ruinele cetății din Suceava sau a celei din Târgoviște, semn clar că mediavalitatea românescă a avut puternice legături culturale cu cea bizantină. Istoria locului spune că așezământul a fost ridicat pe la 525 dH și a impresionat prin mărimea, frumusețea și bogăția sa. A fost edificiul cel mai important până la inaugurarea Sfintei Sofii și, chiar și după acel moment, a rivalizat mult timp cu edificiul lui Justinian. Dar tocmai acest fapt i-a adus se pare ruinarea căci, la cea de-a patra cruciadă, cavalerii latinii au jefuit-o, ba chiar au dezmembrat-o și au cărat bucăți întregi din ea în Veneția unde acum sunt încorporate în biserica sfântului Marcu.
       Din dreptul parcului schimbăm direcția de mers, la 90 de grade, pe strada Dolap Cadesi și, în imediata piațetă, ajungem la Coloana Lui Marcian.

       Încă o piesă de rezistență a romanilor,        
       Coloana care se clatină dar... nu cedează      

  Înconjurată de construcții noi, coloana supraviețuiește aici încă din secolul V dH, atunci când, în anul 450, prefectul de Constantinopol, un oarecare Titianus, după modelul columnei lui Traian din Roma, a ridicat în cinstea împăratului Marcian (450-457) acest monument onorific. Făcută din granit egiptean, a cărui culoare gri cu irizații roșiatice este unică, coloana este așezată pe un postament paralelipipedic placat cu marmură albă. În vârf, deasupra capitelului, coloana a purtat cândva statuia lui Marcian, a cărui figură era îndreptată spre Biserica Sfinților Apostoli. Previzibil, atât statuia cât și biserica, nu au supraviețuit timpului, cu amendamentul că astăzi, deasupra ruinelor vestitei biserici de odinioară, se ridică moscheia lui Mahomed Cuceritorul (Mehmed Fatih).

     Coloanei i se spune în turcă Kiz Tași, adică Coloana Fecioarei, iar numele îi vine de la zeița înaripată, Athena Nike (victorioasa), ce se află sculptată, în dublu exemplar, pe plăcile laterale de pe soclu.  Legenda locului spune că această coloană se clatină ori de câte ori pe lângă ea trece o domnișoară „impură”. Adică ceva similar cu legenda bilei de pe acoperișul ASE -ului din București. Dacă lucrurile ar sta chiar așa, este remarcabil faptul că, de aproape 1600 de ani, în cazul din Istanbul, coloana a rămas intactă și în picioare ! Dar nici nu putem ignora realitatea și anume faptul că, astăzi, erectul mobilier urban este ținut în echilibru prin armare cu mult prea vizibilele inele din oțel...

    Din acest loc al orașului se poate constata că străzile și-au pierdut „aroma” estetică și spectacolul cromatic specifice Fanarului. Străzile nu mai au sinuozitate și au devenit cuminți și rectilinii, iar casele, sub aspectul lor exterior, emană o inerție asemănătoare cu a bauhausului european „amendat” ce-i derept, arareori și din fericire, cu liniile autohtone ale conacelor otomane. 
      Căutăm acum intersecția străzii Halicilar cu bulevardul Adnan Menderes unde avem ”întâlnire” cu încă un supraviețuitor al Bizanțului, Biserica lui Constantin Lips. 

     Fosta mănăstire bizantină „navighează” semeț prin istorie    

 Numele bizantin al fostei mănăstiri vine de la ctitorul ei, amiralul Constantin Lips, care a inaugurat lăcașul de maici și biserica în anul 920, dându-le hramul Theotokos Panachrantos. Firește, de-a lungul timpului, edificiul a suferit reparații și adăugiri, așa se face că, prin anii 1300, împărătesa Teodora Paleologu ridică în imediata vecinătate a primei biserici încă una, de această dată, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, iar cu timpul, ca și în cazul Zeyrek Camii, cele două edificii au fost unite într-un singur corp. După cucerirea otomană lăcașul a fost transformat în moscheie și i s-a adaugat minaretul. Din sec XVII lăcașul poartă numele de Fanari Isa Camii sau, într-o traducere cât mai adecvată, Candela lui Isus, cu sublinierea că nu este vorba de personajul biblic ci de un conducător al unei frății sufiste care a folosit moscheia ca loc de rugăciune mahomedană. 

   Săpăturile arheologice au confirmat faptul că locul a servit ca necropolă bizantină, în 1929 aici au fost descoperite peste 20 de sarcofage ce conțineau rămășițele pământești ale unor familii imperiale. Astăzi monumentul este complet restaurat ca urmare a unor laborioase lucrări efectuate de americani, în anii 1990, prin Byzantine Society of America.

      Zidul exterior ala acestui așezământ poartă admirabile frize decorative din cărămidă, un joc estetic al cărui desen provine din așezarea cărămizilor în diverse și bine ordonate poziții, iar în interior, deși mozaicurile s-au pierdut încă din perioada dervișilor, pot fi admirate îcă dantelăriile unor capiteluri precum și cornișele ornamentate bugat.

   Odată cu aceast ultim obiectiv turistic, plimbarea  prin cartierul fanarioților și vecinătățile sale imediate s-a încheiat, însă alte minunate locuri ale Istanbulului așteaptă să fie descoperite, vizitate și admirate. Alte nebănuite istorii așteptă să fie spuse spre a satisface frumoasa curiozitate a călătorului ce traversează spiritual timpul și spațiul.

    Dacă ați ignorat până acum o călătorie la Istanbul și aveți posibilitatea să o faceți, e timpul să vă planificați un voiaj pe malurile Bosforului și, în planurile de călătorie, să includeți cu încredere și vizitarea cartierului Fanar. Aveți ce vedea, aceți ce învăța, pentru că de acolo vin spre noi, din istoria și faptele străbunilor noștri, sumedenie de întâmplări ce trebuie cunoscute pentru că ele ne-au modelat ca nație și țară. Acolo, pe străzile învechite al Fanarului, veți înșelege cât de importante au fost în devenirea noastră istorică faptele acelor domnitori otomani de origine grecească. 

    Güle güle, efendi bey