TURKISH DELIGHT 2. SUPRAVIEȚUITORUL

Să facem un exercițiu de imaginație, chiar dacă suntem în fața unui screen de laptop, tabletă sau i-phon și să ne imaginăm prieteni că suntem, în Istanbul, oraşul plin de istorie, oraşul împăraţilor romani, al celor bizantini și al sultanilor otomani, orașul în are, secole de-a rândul, ”puterea” pare să fi fost la ea acasă.
       Legenda spune că mai întâi a fost o mică așezare grcească, un polis ce a fost fondat în 667 îHr, de un colonist venit din Megara al cărui nume era Byzias şi care, conform "procedurilor coloniale" de atunci, a botezat oraşul chiar cu numele său. Aflat la întretăierea ”drumului mătăsii”, ce traversa Asia spre Europa, cu traseele comerciale ce veneau dinspre nord spre sud și care legau lumea sarmată, de pe Don prin Marea Neagră şi apoi prin Egee, cu lumea cea bună din ”Cornul abundenței”, a Mesopotamiei și Egiptului, Bizanţul l-a impresionat atât de tare pe Constantin cel Mare, încât o mie de ani mai târziu, în anul 330 dH, împăratul l-a transformat în cea de-a „Doua Romă”, adică în noul oraș al cezarilor.

       În plină măreție, Constantinopole        

        Timp de mai bine de o mie de ani Constantinopol a fost cel mai importan oraș al lumii medievale aici, în acele vremuri, a strălucit fără egal în lume puterea, bogăţia și cultura  orientului.

Capitala imperială a luminat ca un far călăuzitor către toată Europa şi a emanat în cele patru colţuri ale lumii forţa şi cultura civilizaţiei greco-romane. În timp ce vestul europei se zvârcolea, în întuneric şi ignoranţă, sub loviturile barbarilor, pe malurile Bosforului împăraţii bizantini instituiau domnia legii, adunau biblioteci cu scrieri savante şi ridicau edificii arhitecturale excepţionale pe care le împodobeau cu mozaicuri și picturi superbe.

Să nu uităm prieteni, suntem în capitala în care Justinian, în anul 537, a construit cea mai mare biserică a creştinătăţii: Sfânta Sofia. Suntem în oraşul care, obosit şi sărăcit de zvârcolirile istoriei, cade după o lungă rezistenţă - în mai 1453 - în mâinile otomanilor conduşi de Mehmet Fatih. Sultanul turc care, până la urmă, preschimbând numele oraşului şi repopulând-ul, l-a readus la viaţă şi i-a redat o nouă strălucire. Suntem în Istanbul, capitala de pe malurile Bosforului şi a celor 1001 de comori ale culturii universale, oraşul în care istoria nu se lasă uitată şi nici mutilată. Suntem în Istanbul oraşul care nu a abandonat vreodată memoria marelui Bizanţ. 

   Intrarea actuală în Patriarhia Ecumenică Ortodoxă    

Aşa cum am promis, în postarea trecută, ne întoarcem în Fanar, fabulosul cartier al contrastelor, al comorilor bizantine şi al spiritualităţii creştin - ortodoxe. Reluăm așadar plimbarea noastră pe cărările istoriei. De la Biserica Sfântul Ştefan al Bulgarilor, ne îndreptăm paşii, pe străduţele ce urcă colina spre Patriarhia Ortodoxă Greacă (Rum Ortodoks Patrikhanesi, poziţia 2 pe harta din subsolul postării). Aici, ca peste tot în Fanar, ne aşteaptă câteva poveşti, cu adevărat dramatice, despre fapte şi întâmplări extraordinare. 

Precum o veritabilă fortăreață, Patriarhia este înconjurată de ziduri din piatră ce aduc aminte de bastioanele medievale construite astfel încât să reziste oricărui asediu. Accesul în incintă se face, contrar aşteptărilor, pe o ușă secundară, asta pentru că poarta principală a fost blocată ca semn de protest faţă de asasinarea, în 1821, a patriarhului de atunci, Grigore al V-lea.

și...  porţile zăvorâte la 1821 de la  intrarea în Patriarhie

Faptele petrecute atunci sunt teribile:  în martie 1821 grecii pornesc, în Peloponez, o mişcare insurecţională cu scopul de a obţine independenţa Greciei, de cealaltă parte otomanii ripostează prin represiuni, iar una dintre acestea se îndreaptă direct către liderul spiritual al grecilor, patriahul Grigore al V-lea. Sultanul Mahmut al II-lea va fi considerat atitudinea înaltului prelat ortodox una total necorespunzătore,  ba chiar una de colaborţionist al insurgenţilor, deci de neiertat. Cu o furie nejustificată şeful bisericii a fost făcut trădător, a fost degrabă arestat şi spânzurat de poarta patriarhiei. Şi ca totul să fie pe deplin ofensator, judecata şi execuţia s-au consumat pe 22 aprilie 1821, chiar în Duminica Paştelui.
    Această istorioară ne reaminteşte de Tudor Vladimirescu şi de mişcarea sa de revoltă, din Ţara Românească, o ”conspirație” care a mers mână în mână, până la un moment dat, cu ”Eteria” grecilor și interesele imperiului țarist. 

 Insurgenții Eteriei la 1821. Tablou din epocă 

   Odată cu insurecția din Pelopones se pornește, la nord de Dunăre, mișcarea de revoltă a lui Tudor. Pandurul din Vladimiri avea în acest sens o înţelegere politică cu  liderul mişcării eteriste, Ipsilanti care, paradoxal era un personaj cu adânci rădăcini fanariote, fiu și nepot de domnitori proveniți din Fanar. Sprijinit și de orecare boieri români, Tudor se pune în fruntea ”norodului înarmat” și conduce revolta românescă care, ce să vezi, din Oltenia la București, devine din antiotomană, una antifanariotă, adică una de înlăturare a domniilor străine și de revenire la domniile pământene. Asta evident că i-a enervat pe eteriști și nu a convenit rușilor, finanțatorii și beneficiarii indirecți ai mișcării grecești de eliberare. Cum istoria nu este un salon de catifea cu maniere elegante unde totul e tratat cu toleranță, bietul Tudor a împărtășit aceeaşi soartă ca a patriarhului Grigore, doar locul execuției și călăii au fost alţii...

Ce a urmat războiului de inependenţă grec, purtat între 1821 şi 1830 nu a favorizat deloc comunitatea greacă din Fanar care a intrat  într-un declin demografic permanent. La distanţă de un secol, conform statisticilor din 1920, în Fanar mai locuiau doar 200 de mii de greci. Primul război mondial s-a prelungit în Turcia  cu beligeranţa greco – turcă din Anatolia până în 1923 când s-a încheiat și un tratat de pace care însă, printre alte înţelegeri politice, conţinea şi o prevedere a „schimbului de populaţie”  între Grecia şi Turcia, în fapt o epurare practicată reciproc, în urma căreia în Fanar au mai rămas doar vreo 100 de mii de locuitori cu origini grecești. Lucrurile nu s-au liniştit  şi, după pogromul din 1955, la începutul anilor `60, în vechiul cartier bizantin au mai rămas ceva mai puţin de 50 de mii de greci. Astăzi, conform instituţiilor internaţionale de profil, cartierul mai găzduiește apriximatix 2.000 de  urmaşi ai fanarioţilor.

     Posibilul tron  al ultimului împărat bizantin       

În complexului patriarhal biserica ce poartă hramul Sfântului Gheorghe este principalul obiectiv al vizitei de aici. Deşi relativ mai ”tânără”  dacă o comparăm cu alte clădiri cu renume din Istanbul, fiind ridicată în 1720, la interior biserica adăposteşte artefacte mult mai vechi şi mai preţioase. Unul dintre ele este  jilţul patriarhal  care, conform legendei, ar fi chiar ultimul tron al împăraţilor bizantini, scăpat ca prin minune de furia și jaful ienicerilor din timpul cuceririi Constantinopolului.

Biserica este renumită şi pentru întâlnirile ecumenice istorice ce au avut loc aici. O ultimă astfel de întâlnire s-a consemnat în noiembrie 2014, atunci când patriarhul Bartolomeu l-a primit pe papa Francisc şi împreună, într-un moment de mare spiritualitate, au reuşit să apropie şi mai mult bisericile surori.

De la patriarhie pornim spre „inima” Fanarului şi „începem dansul” cu întortocheatele străduţe de pe colină. Azimut: Biserica Sfânta Maria a Mongolilor (Meryem Ana Rum) care îşi dispută locul şi curiozitatea acordată de turişti cu alte două edificii importante, Colegiul  Ortodox din Fanar (nr. 3 pe harta din subsolul postării) şi Muzeul Cantemir.

 "Castelul Roşu", colegiul la care a învăţat  D. Cantemir 

Colegiul este cel mai uşor de recunoscut. Impunător, zidit din cărămidă roşie, cu aspect de citadelă, tronează deasupra întregului Fanar ca un adevărat simbol atât al supravieţuirii valorilor bizantine cât şi al noilor aspiraţii culturale venite din Europa. Clădirea, supranumită şi Castelul Roşu, a fost proiectată de arhitectul otoman cu origini elene, Konstantinos Dimadis şi a fost construită între anii 1881 și 1883. Devizul ei a fost de  peste 17.000 de lire de aur - moneda otomană a vremii - o sumă fabuloasă  pentru acele vremuri de profundă criză în Imperiul Otoman. Finanţarea a venit din partea unui milionar otoman, tot de origine greacă, importantul bancher Georgios Zariphis. 

Instituţia şcolară are însă origini mult mai vechi, ea a fost înfiinţată imediat după căderea capitalei bizantine, în 1454, de către învăţatul Matheos Kamariotis şi a fost cel mai important centru de educaţie al elitelor creştine din imperiu. Aici, fiii celor mai înstărite familii greceşti, bulgare, valahe şi moldovene, beneficiind de cei mai renumiţi profesori ai vremii, au  studiat şi, ulterior, au devenit mari dregători pe lângă administraţia otomană. Printre absolvenţi îl regăsim pe Dimitrie Cantemir şi, tot legat de ţările române, trebuie ştiut că acest colegiu din Fanar a servit drept model pentru înfiinţarea Academiilor Domneşti din Valahia, în1694 la Bucureşti şi din Moldova, în 1707 la Iaşi.

În prezent  colegiul este organizat ca un centru de învăţământ laic unde studiază adolescenţi ai minorităţii elene şi, o curiozitate, în ciuda faptului că este un așezământ școlar, clădirea figurează pe locul 5 într-un top al celor mai mari castele din Europa! Și tot o curiozitate este și faptul că edificiul păstrază în marea cupolă de sticlă din partea superioară a clădirii un observator astronomic care folosește unul din cele mai vechi telescoape existente în lume.

                Curtea interioară la Casa Cantemir              

Puţin mai în jos pe aceeași colină, pe o străduţă cu multe trepte săpate parcă în trotuar, se află clădirea în care, din 2007, funcţionează sau ar trebui să funcţioneze, Muzeul Dimitrie Cantemir. În 1699, Cantemir se căsătoreşte cu fiica fostului domn al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino, Casandra. Ca zestre şi dar de nuntă cei doi primesc un „palat”  în Fener, a cărui amenajare Cantemir  o termină  în 1710. Ulterior, după ce Cantemir schimbă tabăra otomană pe cea ţaristă, autorităţile de la Istanbul au confiscat conacul. Acum Casa Cantemir se află în proprietatea Primăriei Fatih care, cu fonduri europene, a restaurat-o şi a transformat-o în muzeu.  Cu puţin noroc îi puteţi vizita curtea interioară și... cam atât. Din păcate, muzeul amenajat la etajul clădirii, din motive destul de ambigue, nu poate fi vizitat.

Satisfăcuţi sau nu de reîntâlnirea cu Domnul Cantemir, ocolim curtea colegiului ortodox pe străduţele înguste, cu suişuri şi coborâşuri şi descoperim imediat Biserica Sfintei Marii a Mongolilor, singura biserică bizantină care a supravieţuit în serviciul creştin pe tot parcursul istoriei otomane fără a fi transformată în moschee . Faptul se datorează unui firman dat chiar de Mehmed Fatih, cuceritorul,  care a consfințit, prin acest ”decret”, ca biserica să rămână în proprietatea comunităţii creştine.

Se povestește că, pe 29 mai 1453, ziua în care Constantinopolul a fost cucerit, sub zidurile acestei biserici s-au dat ultimele şi cele mai crâncene lupte. Cu disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut, bizantinii au  încercat aici o ultimă şi zadarnică rezistenţă. Că este aşa o dovedeşte numele pe care îl poartă biserica în limba turcă, un nume care a străbătut secolele și care înfioară: "Kanli Kilise", adică  "Biserica însângerată". Tot aici, memoria acelei zile este reînviată prin numele străzii care urcă  șerpuit dinspre Cornul de Aur direct spre Biserica Sfintei Marii a Mongolilor, stradă ce poartă numele de: „Sancaktar yokușu”, adică  „Urcuşul purtătorului de drapel”, denumire dată în amintirea unui stegar al oastei otomane care, în luptele de atunci, şi-ar fi găsit aici eroicul sfârşit.

Zidurile "însîngerate" ale bisericii Panaghia Muchliotissa

Biserica este o ctitorie a Mariei Paleologina, o fiică nelegitimă a împăratului Mihai al VII-lea Paleologu. După obiceiul alianţelor matrimoniale de atunci, pentru că Imperul Mongol era marea ameninţare venită dinspre nordul mării Negre, în 1265, Maria este dată ca mireasă Marelui Han al mongolilor, Hulagu. Se pare că voiajul miresei până la bătrânul ei soţ a fost cam lung, pentru că, până să ajungă ea în împărăţia hoardei de aur, mai marele a murit! Moştenitorul nu a stat însă pe gânduri şi a revendicat imediat neprihănita văduvă  şi astfel Maria a devenit împărăteasa mongolilor ca soţie a noului han, Abagu. Când şi acesta  a sfârşit asasinat, Maria sătulă de iurte şi lapte de iac s-a întors, după 15 ani, acasă, la Constantinopol, unde s-a călugărit şi a întemeiat un aşezământ de maici. A ales ca loc pentru întreprinderea sa această biserică aflată, pe atunci, în ruină. Se spune că şi-a folosit toată averea pentru a pune pe picioare sfântul lăcaş. După moartea Mariei, enoriaşii i-au spus cu evlavie bisericii:  Panaghia Muchliótissa, adică Sfânta Maria a Mongolilor.

Pentru drumul făcut până aici vom fi răsplătiţi cu bucuria de a vedea, la interior, splendidul mozaicul bizantin ce o reprezintă pe Preafericita născătoare de Dumnezeu  - Teotokos Pammakaristos - și care este piesa de rezistență a locului. Pe un alt perete vom vedea şi firmanul dat așezământului de Mahomed Cuceritorul, documentul fiind expus în original.  Biserica este de obicei deschisă doar la sfârșit de săptămână. Dacă ușile nu sunt deschise, ceea ce este foarte probabil, trageţi clopotul de la poartă iar îngrijitorul vă va deschide.

Drumul prin Fanar e departe de a se încheia aici, mai sunt multe locuri de vizitat, printre ele Fethiye Camii,  Selim Camii  şi Zeyerk Camii, dar despre acestea vom povesti în postarea următoarea când vom continua plimbarea prin Fanar, celebrul cartier bizantin din Istanbul.

         Până atunci: Gule, gule.