CHIŞINĂU. ATENŢIE, NU NE FURAŢI CAII !

       Înainte de a porni la drum să facem un exerciţiu de aritmetică pe temă rutieră. Călătoria cu maşina de la Bucureşti la Chişinău durează cam 6 ore. În aceleaşi condiţii de drum tot atât timp îți ia să ajungi la Cluj. Faţă deTimişoara sau Oradea, unde ajungi plecând din București, în 10 - 12 ore, Chişinău e o destinaţie mult mai apropiată. Tot așa, faţă de capitala de pe malurile Dâmboviţei, ca să păstrăm punctul de referinţă, Chişinău e mai aproape ca Suceava sau Bistriţa. Ce-i drept, oraşul basarabean este însă ceva mai îndepărtat de marile centre urbane din vestul României dar, chiar şi aşa, din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi până în capitala moldavă, drumul pe şosea ţine maxim 12 ore. Unde mai pui că poţi merge acolo şi cu trenul sau, mult mai rapid, cu avionul. Concluzia ? O ştie toată lumea, Chişinău este aci lângă noi, la „o aruncătură de băț” ! Și cu toate astea...

 

Defilarea tancurilor sovietice la 4 iulie 1940,
în Chişinău,  dupa raptul Ribbentrop-Molotov.

 Istoric, faţă de pământurile Basarabiei noi  românii avem sensibilităţi aparte. Ştim că lăcomia imperiilor şi calculele lor strâmbe au făcut ca ţinutul dintre Prut şi Nistru să fie rupt de restul teritoriilor strămoşeşti. Mai ştim că graniţa care ne desparte acum este rodul gândirii politice a doi nebuni şi a două puteri defuncte, Hitler şi Stalin, respectiv Germania fascistă şi Rusia sovietică care, prin tratatul semnat de miniştri lor, Ribbentrop şi Molotov, au hotărât ca Moldova să fie sfâşiată în două. Şi mai ştim noi românii că ocolo, peste Prut, de-a lungul timpului, administraţia sovietică a făcut împotriva oamenilor, crunte nedreptăţi şi abuzuri fără număr și de tot felul. 

Reintrarea armatei Române, în Chişinău, iulie 1941.

A deportat români şi a adus în schimb, din cele patru zări ale imperiului, alte etnii dezrădăcinate. Aşa că noi românii, oriunde am trăi pe planeta asta, considerăm, fără doar şi poate, că Basarbia este pământ românesc.

   În aceste circumstanţe, când nici spaţiul, nici timpul şi nici sufletul nu te ţin în loc, te-ai aştepta ca la Chişinău să întâlneşti turişti români la fel ca în Sibiu, Sighişoara, Suceava, sau Braşov. Din păcate realitatea este cu totul alta, pentru românii de azi, Chişinău este un oraș uitat care nu figurează sub nici un chip pe lista ţintelor turistice. Este suficient să faci o căutare „city break” pe Google şi ai să constataţi că oferta pentru oraşul de dincolo de Prut este net inferioară oricărei alte destinaţii citadine din Europa sau din România. Dacă ai îndoieli întreabă-i pe cei din jurul tău, întrebă-ţi rudele, prietenii sau cunoscuţii, câţi dintre ei şi-au propus să treacă Prutul şi să viziteze, fără delegaţie şi cu tot dinadinsul, într-un orizont previzibil de timp, capitala moldoveană? Vor răspunde pozitiv foarte puţini ba mai degrabă... niciunul.

   Recunosc, nici eu nu am avut notat în carneţelul meu cu vise de îndeplinit, o călătorie de trei zile la Chişinău şi, cu toate astea, hoţomanul Mercur m-a împins frumuşel spre oraşul moldovean. S-a întâmplat primăvara, atunci când natura toată e în floare, iar verdele crud lucrează intens la deschis ochii, inima şi simţirile călătorului spre a-i înlesni o primă şi uşoară întâlnire cu noul.

   Prima experienţă  „basarabeană” s-a consumat la trecerea frontierei. Admit că am fost luat cam prin surprindere de vigilenţa excesivă şi de comportamentul cazon al vameşilor moldoveni. Mă aşteptam la un control frăţesc cu glume şi bătăi camaradereşti pe umăr.  Aiurea! Reci, cu priviri severe şi întrebări scurte grănicerii moldoveni ne-au „scanat” bagajele şi ne-au „cântărit” pe toate părţile având o atitudine de genul: ”băi, voi aţi venit să ne furaţi caii?” După o jumătate de ceas s-au lămurit că suntem băieţi blajini şi ne-au lăsat să trecem. „Îşi fac oamenii datoria” – mi-am zis în gând, care gând năzdrăvanul nu s-a oprit ci a continuat să se zbenguie prin scăfârlie, îndrugând împăciuitor: „poate am avut parte de o tură mai zeloasă ?  Anul trecut, la Londra, m-au scanat şi... ochii, numai că vameşii englezi zâmbeau tot timpul, vorbeau politicos iar please my friend  însoţea orice gest scotocitor făcut de ei”. În fine, călătorului îi stă bine cu drumul aşa că, scăpaţi din vamă, am continuat traseul spre Chişinău.

   

Liniste si singuratate în trafic,
"visul" oricarui şofer... 

Şoseaua bună, două benzi cinstite fără gropi şi fără ţipenie de om. Rar am întâlnit din sens opus vreun autovehicul... Nici nu e mare lucru de văzut pe marginea şoselei. Ţin minte ca acum: pădure, pajişti, dealuri, verde cât vezi cu ochii. Pe o ridicătură, unde nici nu te-ai aştepta să fie, tronează o „operă de artă”, un tanc T34. Stă ostentativ cu botul îndreptat spre graniţa cu românii și cu ţeava tunului aţintită în sus, ca un deget sever ce vrea să te avertizeze, "să stai cuminte în banca ta, băi române, că altfel ţi-o iei de nu te vezi!"

   Maşina înghite kilometru după kilometru dar, până la destinaţie, mai e timp berechet să observi fel de fel de lucruri şi situaţii ce stârnesc un alai de semne de mirare. De exemplu, preţul la benzină este cu mult mai mic decât la noi! În cifre, preţul este 15,77 lei moldoveneşti pe litru, ceea ce înseamnă că, la cursul de 5 lei moldoveneşti pentru un leu românesc,  benzina are preţul undeva sub 3,2 lei pe litru, în leii noştri. Convenabil! Trebuie să ţinem seama însă şi de puterea de cumpărare a locului care e mult mai mică decât la noi, practic un salariu „bun” al unui frate moldovean este egal cu cel minim de la noi, adică undeva la 950 lei româneşti pe lună...

    Dar iată-ne ajunşi la Chişinău. Privesc pe geam în timp ce maşina începe să vibreze rulând peste gropile şi denivelările de pe străzi. Privesc şi iar privesc. La periferie suntem întâmpinaţi pe ambele părți ale drumului de niște stabilimente ce par a fi ateliere auto. Amplasate de-a valma își țin larg deschise porțile dărăpănate. Prin curţile lor sterpe şi fără garduri se văd ceva dubiţe, tractoare şi camionete, de prin anii 70-80, tare mândre că poartă inconfundabilul design al industriei sovietice şi care,  în traficul lor haotic, ridică vălătuci de praf spre nicăieri. Apar şi blocurile de locuinţe, în şiruri lungi, înalte, cu faţade drepte şi lipsite de personalitate. Par cargouri umplute ochi cu containere, diferenţa e că ele nu plutesc pe valurile vreunei mări  ci, adăpostind zeci de mii de suflete, stau  răsfirate, proletar şi dogmatic, pe colinele bătrânului oraş, istovite şi dezamăgite că nu vor acosta niciodată în vreun port al libertăţii, bunăstării şi demnităţii...

În Chişinău locuiesc peste 500 mii de oameni, majoritatea la... bloc.

   Arhitectura urbei este simplistă şi, după înfăţişare, fără greutate, distingi trei categorii de construcţii. "Bătrânele doamne", adică cele de dinaintea anilor ’40, mai toate marcate sever de trecerea timpului, dar care poartă cu demnitate încă, fie amprenta curentului imperial neoclasic, fie trăsăturile inconfundabile ale designului iudaic. Categoria anilor ’50 se remarcă, bineînţeles, prin aspectul proletcultist al clădirilor, acele „cutii de chibrituri” sovietoide întâlnite şi pe la noi cu toptanul, fără balcoane şi cu ferestre mici care, în ciuda gabaritului lor redus, adăpostesc incredibil de multă lume. În fine, noul val de construcții,  ce al perioadei „după ‘90”, are drept reper „zgârie norii”, ridicate cu peste 15 nivele, drepte, masive şi arogante, stau răspândite prin oraş cu pretenţia că deţin secretul luxului ultramodern şi, odată cu asta, dreptul de a adăpostii pe cei mai de bogaţi locatari ai oraşului, adică pe noua elită a ţării.

   Încă mai rulăm spre destinaţie, străzile şerpuiesc şi se intersectează dând peste cap GPS-ul, care până la urmă, ajutat de satelitul din ceruri, ne scoate în centrul oraşului spre destinaţia numită, cazare. Chiar dacă în „downtown” bulevardele se lărgesc considerabil, asta nu înseamnă că gropile şi denivelările din ele dispar şi, cu toată opoziţia arcurilor şi amortizoarelor, maşina continuă să zornăie din toate balamalele.
   

B-dul Dimitrie Cantemir. Cladiri noi, masini noi,
Chiş-nău"  sau numele oraşului, dat de specialiştii din Kremlin...

Traficul este din ce în ce mai aglomerat, autobuze, troleibuze, microbuze, tot arsenalul transportului în comun e în stradă, iar printre ele, cu aplomb şi aroganţă îşi fac loc limuzinele de lux. De notat că străzile din Chişinău şi mai ales cele din centru, sunt pline de maşini scumpe mai ceva ca la un salon auto prohibit! În contrast, pe trotuare pietonii afişează, în marea lor majoritate, o ţinută vestimentară modestă, pauperă şi-un comportament reţinut, posomorât. Sunt tăcuţi şi pe feţele lor zâmbetul nu înfloreşte aproape niciodată.

   Am stat trei zile în Chişinău şi, ca orice turist, am întrebat oamenii pe stradă unde găsesc un restaurant, un loc unde se poate bea o cafea sau un magazin de unde se pot face mici cumpărături. Greu ! Mai întâi că oamenii par aproape sideraţi că sunt abordaţi pe stradă ca şi cum ar fi puşi pentru prima oară în faţa unui asemenea gest, la urma urmei, atât de simplu şi de uman.  Apoi, chiar şi cei „ce ştiu vorbi româneşte” dau semne vădite că nu te înţeleg, deşi te înţeleg.

   

Mereu nedumerite, mereu circumspecte, nehotărâte între
bunăvoinţă şi indiferenă, gazdele întâmpină... turiştii .

După mai multe încercări de a te face înţeles şi după inevitabilul timp de gândire al interlocutorului, în fine, vine şi răspunsul de genul: „mergi la deal” sau după caz „la vale” ori „o iei încolo şi la capăt o să-l aflii” etc. Da, în toate răspunsurile primite, cel puţin de către subsemnatul, au lipsit mărimile scalare pentru distanţe sau timp, au lipsit „stânga” sau „dreapta” şi totul s-a rezumat la îndrumări de tipul acesta: „la deal” sau „la vale”, „încolo” sau „încoace”. Perfect, nu-i aşa? Dar, peste bariera lingvistică, stă un fapt care te pune bine de tot pe gânduri, în Chişinău oamenii sunt departe de a fi prietenoşi şi sunt mai degrabă incapabili să facă diferenţa dintre un turist şi un  străin venit cu gânduri obscure, nici vorbă de ospitalitate larg răspândită, din acest punct de vedere lucrurile stau exact invers, orice călător vorbitor de altă limbă, mai ales româna, este tratat circumspect, distant şi, din păcate, chiar ostil.

    Iar această stare de fapt nu aparţine doar străzii ci este prezentă peste tot, la restaurant, pe terasă, în alimentara, la bancă, în magazinul de dulciuri, la toneta de ţigări, peste tot în relaţia cu moldovenii, indiferent de etnie, am avut aceeaşi senzaţie, că sunt bănuit că am venit să „pun în pericol... herghelia". Pe bune?

"La plăcinte", înainte! Atmosferă plăcută, bucătărie bună,
 preţuri excelente (la Chişinău), serviciile.. mediocre.

       În restaurant, te aştepţi ca ospătarii, aşa cum sunt în toată lumea, să fie condescendenţi şi receptivi. La Chişinău lucrurile stau puţin altfel. Sunt drăguţi dar meseria nu-i dă afară din casă, iar când constată că eşti „străin” parcă le pune cineva sare pe coadă, nici vorbă de socializare! Nu ştiu să explice meniul şi nici ce conţine, cum e gătit fiecare fel de mâncare, mai ales cele tradiţionale, porţiile sunt servite mai degrabă în mijlocul mesei decât în faţa consumatorului, plus că există o mare șansă ca salata, deşi comandată la vremea ei, să-ţi fie adusă la masă... după desert! Exemplele ar putea continua dar ştiţi cum se spune: „foamea e cel mai mare bucătar”! Am mâncat în acest city break  în restaurantul „La plăcinte” una din prăvăliile cu brand, care s-a extins şi pe la noi. „Plăcintarii” au o imagine foarte bună dar, tot conform înţelepciunii populare, putem spune că „afară e vopsit gardul şi înăuntru e leopardul”, în sensul că cele povestite mai sus s-au petrecut, întocmai şi fără exagerări, în această locaţie. Două lucruri, ba chiar trei, i-au salvat. Unu, au o bucătărie foarte bună cu preparate foarte gustoase şi porţii mari; doi, au preţuri foarte bune (acolo, nu aici !) practic, o masă copioasă, cu băutură, gustări, felul unu şi doi, plus desert şi cafea, adică tot tacâmul, costă circa 30 de lei (în banii noştri); iar trei, "La Plăcinte" este  locaţia de alimentaţie publică pe care, până la urmă, locuitorii din Chişinău o recomandă cel mai des.

Camera 5 stele, Berd s Design Hotel... 

    Despre cazare. Cu ceva timp înaintea plecării de acasă, prevăzători am „aranjat cu dormitul”. În Chişinău sunt, conform booking.com, peste 190 de unităţi de cazare. Comparativ cu România sunt însă foarte scumpe şi nu puţine sunt cele care cer peste 100 euro pe noapte. Soluţia bugget a fost închirierea unui apartament. Slavă domnului, există această nişă! La provocarea tarifelor excesive ridicată de hotelierii moldoveni „băieţii deştepţi” din Chişinău au răspuns prin dezvoltarea unei reţele de apartamente de închiriat în regim hotelier unde tarifele sunt în jur de 30 euro pe noapte. Preferabile în schimbul unei camer de hotel, mai ales că apartamentele sunt noi şi moderne şi dispun de bucătărie complet utilată, de sufragerie şi dormitoare mobilate „ca în revistă”. Unde mai pui că sunt amplasate în acei „zgârie-nori” destinaţi „elitei”. Camerele sunt curate, aşternuturile sunt din bumbac, la fel şi prosoapele, lipseşte însă zilnicul house keeping şi micul dejun... de astea te ocupi singur.

    În ceea ce priveşte prima masă a zilei nu e nici o problemă, alimentarele sunt la parterul blocurilor precum ciupercile după ploaie. În rafturi nu este însă abundenţa mărcilor de pe la noi şi nici strălucirea packagingului şi labelingului nostru dar, ouăle, mezelul, laptele şi cafeaua sunt ok, iar preţurile sunt croite pentru buzunarul nostru, adică incredibil de mici. Comunicarea cu vânzătorul este însă, bat-o vina, o propă dificilă... Oricât te-ai strădui să te faci înțeles, nu prea primeşti informaţii. "E proaspăt salamul ? Brânza e de oaie sau de vaca? Care e cel mai mai bun coniac ? Unde găsim foi de plăcintă ?"... Întrebări fără răspuns. Ba mai mult, dacă eşti prea insistent cu întrebările, devii suspect şi imediat, "discret",  îţi şi creşte „coadă”, în sensul că, paza magazinului alimentar va începe să te "fileze", ca nu cumva să le furi... calul.

   

Pentru cunoscători, o "bucurie" ponderată...

Tot la cumpărături, într-un magazin de dulciuri, chiar la reprezentanţa mărcii „Bucuria”. Mânat de dorinţa de a duce un „ghift” copiilor de acasă şi ghidat de renumele produsului, un adevărat brand al moldovenilor, am trecut pragul celor ce se vor o veritabilă ciocolaterie a Estului. În magazin, pereţii de la un capăt la altul erau plini cu rafturi şi zeci de variante de bomboane „Bucuria”, însă nu vă imaginaţi cine ştie ce design interior. Nu, atmosfera era cea tipica a unui magazin... sătesc. Neimportant, să zicem, aşa că trecem la cumpărături. Cer vânzătoarei sfaturi: „Ce-mi recomandaţi?” „ Din toată seria, care sunt cele mai bune?” Nimic, nici un răspuns. Mai întreb odată. Vânzătoarea s-a uitat lung prin mine, ca la un... hoţ de cai  şi a trecut la alt client. Noroc cu o doamnă mai „franţuzită”, clientă şi ea, care milostivindu-se de perplexitatea mea, mi-a făcut câteva recomandări, evident pe cele mai scumpe (în accepţiunea ei poate cele mai bune). Şi apropos, a fost prima dată când am mâncat renumitele dulciuri. Fără să ofensez partizanii produsului, bomboanele nu m-au dat pe spate, nici nu aveau cum după zeci de ani de consum al mărcilor Poiana, Milka, Toblerone sau Cadbury. Papilele mele gustative îmi zic că produsului în discuţie îi lipseşte untul de cacao sau ştiinţa de a folosi acest ingredient. Deşi nu sunt o autoritate a domeniului,  sunt totuşi un consumator înrăit de ciocolată şi mărturisesc că între renumele Bucuriei şi calitatea produsului în sine e un mare... decalaj! Prea mari pretenţiile şi efortul de imagine pentru un produs atât de "subţirel" calitativ. 

    O altă întâmplare. Într-o după amiază, după o zi de lucru, am luat loc pe o terasă la o cafea, nici nu mi-am aprins bine ţigara (fumatul nu era interzis) că o duduie singură la o masă alăturată s-a şi oţărât la mine să sting ţigara, că ea e gravidă! Trec peste faptul că starea fizică a respectivei nu arăta acest fapt şi am să remarc că la o altă masă vecină, doi băietani cu aspect de recruţi OMON se cinsteau paşnic cu câte o bere şi trăgeau mahoarcă de ieşea fum mai ceva ca din furnalele lui Ahmetov! Nu am replicat, am crezut-o pe cuvânt şi am stins ţigara în scrumieră  (accesoriu ce argumentează faptul că a spaţiul era destinat fumătorilor) ba chiar am continuat să-mi beau cafeaua în ciuda privirilor, pline de fulgere, aruncate de respectiva sufragetă anti fumat.

   

Cel mai mult la Chişinau mi-a plăcut bufetul... suedez.

Sincer, mie unul mi-a displăcut şederea la Chişinău. Atmosfera este apăsătoare, tristă şi neprietenoasă. Atitudinea turistică lipseşte totalmente şi nici nu sunt semne, în ciuda hotelurilor luxoase, că ea va apărea curând. Se vorbeşte mult de turismul sexual, din ce am văzut la faţa locului e mai degrabă o legendă şi încă una proastă! În realitate moldovenii au mari reţineri atunci când vine vorba străini, fie ei turişti sau nu. De fapt, chiar statisticile o spun, Moldova este vizitata anual doar de 11 mii de turişti, în timp ce în România vin cam 2 milioane. Moldovenilor le lipseşte şi cultura călătoriilor, tot statisticile spun că anual cam 180 de mii de moldoveni, dintr-o populaţie estimată la 6 milioane, plecă în vacanţă în străinătate. Ca şi nouă însă,  le place în Turcia, Bulgaria şi Grecia. În România, deşi în fiecare iarnă vedem la televizor cum îşi petrec moldovenii, după ritul vechi, Crăciunul şi revelionul, pe parcursul anilor trecuți s-au înregistrat sub 18 de mii de sosiri pe sezon din Republica Moldova cu o dinamică în scădere consistentă...

    Cum spun, după cele trei zile petrecute în Chişinău a sosit, ca o izbăvire, vremea întoarcerii acasă. Niciodată parcă nu m-am bucurat mai mult la revenirea în România ca acum. Când te întorci acasă dintr-o călătorie, oriunde ar fi ea, aduci cu tine un mic suvenir. Eu am luat, nu caii moldovenilor, ci o singură sticlă de 0,5 L Coniac „Cricov”. Cu atât ai voie să treci legal la vamă. De ştiut însă, licoarea e ieftină şi face toţi banii. E curată, e bună şi e medicament curat, vindecă fel de fel de dureri fizice şi sufleteşti, cu excepţia uneia: tristeţea.

    Da, am plecat trist „din a doua capitală a României”, trist pentru oamenii de acolo trăiesc închişi într-o lume falsă, trăiesc lipsiţi de bucuriile reale, net deosebite de cele glazurate cu propaganda estului "biruitor", blocaţi într-o ţară care nu a existat niciodată, otrăviţi de zeci de ani de minciuni, împiedicaţi să călătorească în lumea largă ce le aparţine la fel de mult ca oricărui alt pământean. Trist că oamenii în loc să fie mai buni, mai deschişi şi mai liberi sunt constrânşi să trăiască închişi într-o lume falsă, plină de frustrări şi bântuită de spaima că vine cineva să le fure... caii. De la bicicletă, poate!