NU ADUCE ANUL CE ADUCE CALENDARUL

           Prieteni, ați observat că de ceva vreme din arsenalul cumpărăturilor legate de revelion au dispărut pe nesimțite unele mici lucrușoare care altă dată erau considerate „sarea și piperul” sărbătorii și erau căutate cu frenezie ? Acum vreun sfert de secol, când supermarketurile cu abundența lor capitalistă figurau încă în lista „o să le avem”, exista în ajunul anului nou o forfotă nepotolită prin oraș făctuă mai ales de bărbații trimiși de acasă după cumprături „speciale”, iar pe lista lor de „must have” primele poziții erau ocupate de umplerea sifoanelor, cumpăratul pâinii proaspete direct de la fabrica de panificație, de procurarea unui bilet de loterie de la agenția Loto, de cumpăratul artificiilor, al pocnitorilor, al confetiilor, a unei sorcove și a unei rămurele de vâsc, toate de la comercianții ambulanți. Însă peste toate astea de importanță supremă era cumpăratul unui calendar de perete de la toneta de ziare, de la librărie sau de la Poștă. 
    Că era bonus la vreun almanah, că era o enciclopedie cu 365 de pagini pline de sfaturi practice sau de evenimente istorice,  că era o colecție de 12 postere cu peisaje, mașini sau, mai ales, cu femei frumoase (și cât mai dezbrăcate), calendarul de perete era ținta obsesivă a oricărei campanii de cumpărături pentru noul an. Dacă, prin absurd, ratai acest produs, singura ta șansă era să găsești, printr-o minune, un suflet milos și avut care să-ți „doneze” din prinosul său marfa indispensabilă. Nu se putea altfel, bătaia orologiului de la miezul nopții trebuia să te găsească musai sub rămurica de vâsc în postura de posesor al unui calendar, suficient de mare,  pentru a putea fi atârnat, într-un cui pe perete, acasă sau la birou!
    Acum obiceiul s-a cam pierdut, laptopul, tableta și iphon-ul sunt gadgeturile la modă care dau posibilitatea posesorilor să se orienteze în timp și să-și planifice cât mai exact acțiunile cotidiene fie ele profesionale sau casnice. Aceste „jucării”, în măruntaiele cărora sălășluiesc procesoare infernale, ce au „abilități” din ce în ce mai performante, dau iluzia omului contemporan că dispune de mai mult confort, îi dă senzațía că timpul trece mai plăcut și iluzia că este puțin...  nemuritor.
   Pasiunea omului pentru măsurarea timpului coboară mult în vechime, primele calendare concepute și păstrate provin din antichitate și sunt rodul gândirii egiptenilor și babilonienilor. Un foarte vechi astfel de artefact, poate chiar cel mai vechi păstrat în lume,  poate fi privit și chiar pipăit, de orice turist, de ce nu și de român, în Egipt. 
   Cei ce se avântă în lumea faraonilor, într-o croazieră în aval pe cursul liniștit al  bătrânului Nil, de la  de la Aswan la Luxor, au posibilitatea să admire, in situ, primul calendar conceput și „publicat” de om, la templul lui Sobek și Horus, adică al zeului crocodil și al zeului șoim, de la Kom Ombo. Este o piesă sculptată, ca o adevărată dantelărie în piatră, cu hieroglife aliniate pe coloane și rânduri ca într-o procesiune ce indică succesiunea zilelor, de la prima zi a anului până la ultima, pentru întreg anul calendaristic.

  Calendarul egiptean se citea de la drapta la stânga   

      La egipteni, timpul era legat, în aceeași măsură, de cer, de soare și de stele, precum și de pământ și de ciclurile sale agricole.  Ei sunt cei ce au construit un calendar ce conținea 365 de zile pe an, împărțit în 12 luni. Fiecare lună era divizată în trei săptămâni a câte zece zile fiecare.  La sfârșitul anului, pentru a sincroniza mișcarea celestă a soarelui cu observațiile și măsurătorile pământene legate de poziția astrului la răsărit și apus, după consumarea celor 360 de zile, mai erau adăugate 5 sau 6 zile  care erau declarate „de sărbătoare”, adică pentru ”party”. Și uite așa s-a împământenit și obiceiul ca la sfârșitul anului să existe zi de sărbătoare și noapte de petrecere.  
   Calendarul egiptean avea trei anotimpuri, definite de comportamentul pluviometric al Nilului. Era un anotimp al inundațiilor (care acum ar corespunde lunilor: iulie-octombrie), era un anotimp al germinației și al creșterii recoltei (noiembrie-februarie) și era un anotimp al culesului, al strângerii roadelor pământului (martie-iunie). La Kom Ombo cele trei anotimpuri sunt reprezentate prin trei zeități cu trup de femeie și cu cap de felină. (vezi video atașat în subsolul postării). Tot la capitolul reprezentări, pentru termenul de zi calendaristică, identificat de egepteni numai cu momentul diurn când soarele strălucea pe cer, se folosea drept pictogramă o ”bulină” care reprezenta discul solar, zeul Ra, cel dătător de viață.

          ”Revelionul” egiptean era plasat în perioada din an când nivelul apelor Nilului atingeau cota maximă a inundațiilor, iar acea zi era cea cunoscută în calendar ca ”întîi Toth”. Era momentul din an când fluviulul, însuflețit de zeul Hapi, avea cel mai mare debit, iar lunca sa se făcea nevăzută sub puhoiul de ape care se ridicau și cu 2 metri deasupra nivelul obișnuit. Începutul de an la vechii egipteni se sărbătorea așadar,  raportându-ne la calendarul folosit de noi de astăzi, undeva la jumătatea lunii septembrie. 

    Dicționar pentru calendarul egiptuli antic 

Conform mărturiilor istorice, gestionarea anilor și măsurătoarea timpului prin intermediul calendarului ține de o extraordinară descoperire făcută de astronomii egiptului antic.  Steaua Sirius (Shotis în egipteană), al cărui suflet celest era atribuit zeiței mamă Isis,  execută o mișcare de revoluție cosmică sincronizată cu a soarelui, nimeni altul decât supremul Amun-Ra, cu precizarea că răsăritul lor simultan are loc doar odată la 1461 de ani. Pentru a sublinia importanța acestui rar fenomen celest trebuie spus că mentalitatea egiptenilor antici era puternic legată atât de mitul trinității Isis, Osiris și Horus, cât și de  mitul solar al lui Amun-Ra. Calculele astronomice moderne, corelate cu dovezile istorice au condus pe savanții de astăzi la concluzia că începuturile calendarului egiptean se situează în jurul anilor 4.245 – 4.241 îHr, atunci când egiptenii au observat și au consemnat pentru prima oară simultaenitatea răsăritului stelei Sirius și al soarelui. 
        Copții de astăzi, purtători în oarecare măsură a străvechilor cunoștințe egiptene, sărbătoresc și acum Anul Nou în conformitate cu vechiul calendar egiptean, astfel ei au celebrat intrarea în noul an, Sărbătoarea Neyrouz,  respectiv anul 6261, la 12 septembrie 2018 !

     Reperele astrale ale calendarului egiptean              

Iudeii, care au trăit o perioadă destul de îndelungată alături de egipteni, au preluat de la aceștia calendarul, pe care însă l-au adaptat miturilor și credințelor religioase proprii, au păstrat împărțirea anului în 12 luni  și a lunii  în 30 de zile  și au mai adoptat  luna septembrie ca fiind prima din noul an. Sub această formă a fost preluat de Biserica ortodoxă care marchează, în fiecare an, la 1 septembrie începerea anului bisericesc.
        Calendarul a fost restructurat conform ”nevoilor europene” în timpul „republicanului” Iulius Cezar, dar s-a făcut tot pe pământ egiptean, la Alexandria, de astronomul grec Sosigene care, la anul 46 îH, a livrat viitorului imperiu roman un calendar ce avea să fie folosit până în secolul XXVI dHr.  Anul avea 365 de zile, cu 12 luni de 30 sau de 31 de zile, iar o dată la patru ani se instituia anul bisect (bis sexto ante kalendas martias)  cu luna februarie de 29 de zile.  Anul nou începea la întâi aprilie.
           Cuvântul ”calendar” este și el de origine latină, si provine din ”Kalendae” numele primei zile din lună așa cum ”Idele” era a 13 sau 15 zi din lună. Strămoșii noștri latini erau însă destul de complicați, ei nu țineau zilele în mod progresiv ci, ca o veritabilă numărătoare inversă, socoteau câte zile au mai rămas până la ”calende” de exemplu 31 ianuarie era ”pridie Kalendas Februarias” sau, în traducere, ”ultima zi de dinaintea primei zile a lui februarie”...
        Calendarul după care noi funcționăm astăzi este rodul  unui învățat napolitan, Aloysius Lilius care, în 1582, în timpul papei Grigore al XIII-a, a permis bisericii să sincronizeze ziua Paștelui cu data stabilită pentru această sărbătoare creștină de conciliul de la Nicea din anul 325 dH.  Instituirea calendarului gregorian a însemnat eliminarea a 10 zile din vechiul calendarul solar, astfel ultima zi a calendarului Iulian a fost 4 octombrie 1582, iar prima zi a calendarului Gregorian a fost 15 octombrie 1582.  Pe lângă acest decalaj,  a fost schimbată ziua și luna care marchează debutul unui nou an calendaristic, anume  aceasta a devenit 1 ianuarie.

 Fila unui calendar de perete, din anii rock and rol   

Primele țări care au introdus acest calendar au fost Italia, Spania, Țările de Jos și Franța. Transilvania este prima din țările române unde este adoptat. România a introdus această variantă, abia în 1919, după marea unire, adică acum 100 de ani ! 
  Pe scurt, aceasta este „povestea” calendarului, acest „instrument” banal sub a cărui „autoritate” ne coordonăm cu rigoare activitățile cotidiene într-un reflex, devenit inconștient,  ce ține de o tradiție ce-și are obârșia în vremurile când...  „ lupul era cățel iar puricele se potcovea cu 99 de oca de fier” ! 
Hai, la mulți ani, cu sănătate și bucurii, 2019 !

PS. - În video alăturat (o producție personală) puteți vedea calendarul egiptean găzduit de templul antic Kom Ombo. Vă mulțumesc pentru timpul acordat lecturii și vă urez vizionare plăcută. 

https://www.youtube.com/watch?v=3-9oyDWV_hQ

IZGONIREA LUI HERCULE. O CĂLĂTORIE DE LA MIT LA REALITATE

         Zguduitor, în confruntarea cu pricolicii nomenclaturii postcomuniste românești bravul Hercule „a făcut-o de oaie”. Surprinzător pentru unii, previzibil pentru alții, în ciuda pronosticurilor favorabile de care s-a bucurat de-a lungul și de-a latul lumii greco - romane, incluzând aici și zona definită de poeții autohtoni ca „picior de plai”, dumnealui eroul a fost deposedat total de aura sa de învingător non – stop. Cum necum „forțosul” a pierdut irevocabil statutul său de protector generos, de mascul fără egal și chiar pe cel de vindecător de beteșuguri reumatice. Un dezastru, o înfrângere fără apel din care sărmanul grec a fost lăsat fără de substanță și conținut pentru ca mai apoi să fie  izgonit din „gura de rai” (complementara piciorului de plai) pe care poposise pentru a pune umărul la prosperitatea turismului românesc.
          Dar de ce și cum de i s-a întâmplat tocmai dumnealui așa ceva ? Mărturiile spun că legendarul megastar, protagonistul  fără contracandidat al blockbusterelor olimpiene, romanticul rege neîncoronat al pitoreștilor noastre stațiuni balneo s-a văzut încolțit, în perpetua tranziție românească, din motive eminamente mioritice, de câțiva „ciobănei armășei” din așa zisa industrie a turismului danubiano - pontic care nu s-au sfiit să asmută asupra sa pe Bălaia lui Daia. Jivina mutantă, sub privirile perplexe ale auditoriului, în doi timpi și trei contracte l-a lăsat pe favorit în ruină, kitsch și faliment, recomandându-i sec: ”Hercule, go home !”. 

Şi când te gândeşti că biografia și cariera lui Heracle erau impecabile. Mai rar așa ceva !

        Zâmbetul ascuns din miturile antice

Cel ce că încă mai împodobește, destul de șters ce-i drept, cea mai pitorească stațiune balneo din România avea cândva, în Elada lui Homer, succese fără număr și performanțe cu duiumul. Cu istețime, cu forță și cu sprijin patern, venit chiar de la Zeus, acest băietan simpluț la portofel dar bine dotat la bicepși a invins toate vicisitudinile vieții și a devenit pentru muritorii de rând, pentru demos, modelul universal al celui ce izbândește prin propria sa vitejie și istețime. 

     Copilul Hercule - Muzeele Capitoline, Roma       

         Cronicarii povestesc că totul a început în fragedă pruncie când, în timp ce ”înota” printre scutece, de nevoie sau de-un chilipir, a gâtuit fără prea multă vorbă  un șarpe viclean care-i făcuse, în leagănuț, o vizită deloc dezinteresată gastronomic. Mai apoi, la maturitate, tot el a bifat “check” în dreptul a 12 munci poruncite, pe persoană fizică, fără taxe şi impozite, de către Eurystheus, regele din Micene. Ăsta era frate-su vitreg, după tată, dar zămislit de Zeus cu Hera. Zeița își instalase odorul pe tronul cunoscutului polis cu un scop precis, să-l șicaneze pe Hercule cu tot felul de mofturi, pretenții și munci stupide.

Un scurt inventar, făcut cu umor responsabil de povestitor, asupra isprăvilor comise de megastar, permite observatorului neinformat să ia notă de extraordinara productivitate a muncii de care dădea dovadă bravul Hercule cel care, nu numai că găsea soluții SMART la fiecare situație de criză în care era băgat la înaintare, izbăvind lumea de pocitanii și primejdii catastrofale, dar mai făcea și invenții uluitoare menite să pironească locului mințile marilor învățați ai vremurilor de demult și să țină sus ratingul televiziunilor de astăzi.
         La prima poruncă primită Hercule a răpus uriașul Leu din Nemeia, faptă care i-a prilejuit și patentarea, cu mult înaintea lui Brinell și Vickers,  a unei descoperi epocale în materie de rezistența materialelor și anume că, duritatea unei bâte cu lovitură bine țintită e mai mare și mai tare ca țeasta unui dobitoc, indiferent de mărimea patrupedului și intensitatea răgetului său.

A doua ispravă a adus cu sine alte premiere.  În lupta cu Hidra din Lerna, Hercule a descoperit progresia matematică pentru că, în toiul luptei, atunci când tăia Hidrei o căpățână, el observa că din gâtul ciuntit al creaturii creșteau alte două țeste noi, tăia două, creșteau 4 și tot așa. Dar, cu băgare de seamă și iuțeală de mână, până la urmă, Hercule a izbândit asupra gheonoaiei în al cărui sânge a făcut o altă descoperire: otrava ! Drept pentru care și-a înmuiat vârful săgeților în lichidul toxic și astfel a furat startul familiei Borgia descoperind rețeta primei arme chimice.

 Uciderea Hydrei - Muzeele Capitoline 

La munca cu numărul trei se consemnează că Hercule a dat prima luptă antiaeriană din istoria omenirii, venită la pachet cu încă o invenție. Este vorba de confruntarea cu un stol ciudat de păsări, de li se zicea „stymfaliene”, în fapt niște ciudățenii cu ghiare și ciocuri de aramă care aveau pe post de pene fâșii din bronz. Împotriva acestor înaripate, Hercule a bătut de zor în niște tingiri metalice, adică a folosit pentru prima dată în lume o armă sonică cu propagarea undelor audio de înaltă frecvență și astfel le-a venit de hac zburătoarelor pe care le-a izgonit tocmai în ținuturile pontice unde, cu siguranță, au fost prinse de indigeni, jumulite și vândute la REMAT cu fulgi cu tot!

Munca nr 4. Într-o veritabilă cursă unu contra unu, Heracle a alergat, prin toată Peninsula Balcanică, pe urmele unui căprior dotat cu cornițe de aur și copite din aramă. După vreo două ture a prins blestemăția vitezomană, a făcut-o pachet și, în ciuda faptului că fâșnețul patruped aparținea zeiței Artemis, l-a făcut cadou lui Eurystheus, adică o „ mică șpagă” pentru șeful său. Însuficient, corvezile au continuat.

La index cinci, eroul nostru descoperă legile statului paralel, în sensul că a stat drept și a răpus fără remușcări un mistreț capsoman și indisciplinat în paralel cu un centaur bețiv. Că primul îi era dușman, iar celălalt prieten, n-a avut se pare nici importanță și nici consecințe penale, poruncile au „curs” mai departe.

În a șasea a folosit, în premieră mondială, legile hidraulice pentru a curăța grajdurile infecte ale regelui Augias. Ca să vezi ce i-a dat prin cap grecului, să folosească  pentru igienizarea unui spațiu insalubru un jet de apă cu aducțiune directă de la un râu vijelios de munte.  Megáli technikí !

Capturarea lui Cerber, Hofburg, Viena

În munca cu numărul șapte a inventat corida și pentru asta a îmblânzit taurul Cretan al lui Minos, în a opta muncă a abordat sociologia și a experimentat comportamentul de turmă ce i-a permis să fure iepele carnivore ale lui Diomede tracul pe care ulterior l-a și caftit, iar la numărul nouă în răbojul cu munci a născocit „achitarea pedepsei”. Deși a  șterpelit cingătoarea lui  Hypolitte, șefa amazoanelor – un fel de Carmen Dan a timpurilor legendare, dar mult mai deșteaptă și mai emancipată față de contemporana noastră– a fost achitat și lăsat în libertate.

Drept pentru care a continuat să muncească pentru neîmpăcatul Eurystheus și, în a zecea corvoadă, a repatriat  dintr-un exil ciudat, cirezi întregi de boi, în a unsprezecea a făcut ce-a făcut și l-a adus la lumina zilei pe Cerber, dulăul cu trei căpățâni ce păzea porțile “centrului de detenţie veşnică” al cărui sediu se afla dincolo de Styx, undeva în lumea umbrelor cea stăpânită de Hades. În fine, la a doisprezecea muncă,  eroul a cules mere din grădini interzise devenind subiect de inspirație pentru Petre Ispirescu și de examen pentru absolvirea ciclului gimnazial la elevii zilelor noastre.

Impresionant CV-ul, nu-i așa ?!

În fața unor asemenea isprăvi chiar și răzbunătoarea și invidioasa Hera s-a înclinat și l-a titularizat, pe Heracle în organigrama lumii celeste și ferice a consumatorilor de ambrozie și nectar pe postul de erou etern cu responsabilităţi de serviciu, consemnate mitologic, ce corespund postului de protector al izvoarelor termale de pretutindeni.

Se vede treaba că lui Hercule i-a plăcut mult, foarte mult, statutul căpătat și a hotărât, fără a mai consulta fișa postului, să se bage în fel de fel de expediții care mai de care mai aventuroase și mai ademenitoare financiar.

Bunăoară s-a înhăitat cu cu vreo cincizeci de hăndrălăi ce-şi ziceau argonauţi  și, zor nevoie mare, hai la căutat prin lume oia cu cârlionți de aur.

Incredibila călătorie a argonauților inclusiv de-a lungul Dunării

Călătoria întreprinsă de aceşti flăcăi l-a purtat pe Hercule, mai ceva ca pe Johnny Deep în peliculele contemporane cu pirați, peste mări și țări exotice, adică peste apele primitoare ale lui Pontos Euxeinos, mai negre și mai spectaculoase decât cele din Caraibe, şi apoi, în amonte, pe apele şi mai primitoare ale bătrânului Istros, prin inima pământurilor geto-dace, până către Cazane și Clisură. Frumoasă zonă! Şi tot drumeţind el aşa, cu gândul la cornuta mică, a nimerit pe Valea Cernei (care pe atunci nici pomeneală să se cheme aşa slavon) unde ar fi găsit, în loc de ovine cu lână merinos de aur, nişte izvoraşe cu efecte miraculoase. Adică o apă chioară care vindeca de bătături, de deochi, de urâtul pământului și de vrăji cu argintul viu. Chiar şi fără un advertising agresiv, gestul ăsta a creat o imagine atât de bună, încât a rămas înfiptă în memoria colectivă a posterității mii şi mii de ani. Drept urmare, generaţiile de muritori ce au călcat ulterior, veac după veac, pe aceste meleaguri danubiene, ori de câte ori li s-a ivit o ocazie similară, respectiv o bălăceală sau o adăpare în apele binefăcătoare de pe Valea Cernei, s-au şi grăbit să-l invoce pe patronul Hercule. Şi ce l-au mai invocat!

          În turism, unde legendă nu e nimic nu e

Mai întâi nişte oşteni romani, aşa zice legenda, în căutare de leacuri pentru caii lor betegi, ar fi dat şi ei, pe valea amintită, de izvoraşele cu ape tămăduitoare. Cavalerii în cauză erau în solda lui Traian şi-n drumul lor spre cucerirea capitalei Sarmizegetusa, obosiți au poposit la locul cu pricina. Şi să vezi minune, după ce mârţoagele au fost lăsate să-şi înmoaie copitele ceva timp în apele acelor izvoare, hop, au devenit nişte armăsari veroşi, puternici şi vânoşi, care când erau struniţi, ori la trap ori la galop, fugeau de ”mâncau pământul”. Evident că de înfăptuirea miracolului a fost făcut responsabil… Hercule! La urma urmei protectorul tuturor apelor minerale.

       Băi nene, atât le-a trebuit romanilor! Ăştia cum descopereau sau cucereau ceva cum, pac – pac, se apucau de construit, fie un drum de acces, fie un templu, un apeduct sau un viaduct ceva, o basilică sau un portic, să-şi aducă posteritatea aminte de ei, că de-aia e istoria un “neverending story”. Ei bine, în cazul de faţă au construit nişte terme pe care le-au dedicat, evident, lui Hercule şi pe care le-au numit “Ad Aquas Herculi Sacras” sau pe scurt, Therme Herculi.

Să ne înţelegem, termele pentru romani erau precum supermarketurile, vinerea seara, pentru noi românii de azi, adică pline ochi. De ce erau aşa de căutate ? Păi aici aveau parte, cât e ziulica de lungă, de masaje, de gimnastică, de îmbăieri alternative în bazine cu apă caldă (caldarium), călduţă (tepidarium) şi rece (frigidarium), de băi de abur (sudatorium), de saună (laconicum), de „asistenţă medicală” şi de socializare - bârfă, afaceri și chiar amor, indiferent de sex, etc. În câteva vorbe, un răsfăţ total de care se va fi bucurat și Marc Aureliu, împăratul. Însă, spre deosebire de supermarketurile postmoderniste, termele aveau o arhitectură elaborată, erau bogate în ornamente și burdușite cu sculpturi, statui şi statuete, cu picturi, mai ales murale şi cu mozaicuri aplicate pe pardosele. 

Izvor balnear din Herculane amenajat decent, în stil greco - roman

Aşa erau romanii, confortul însemna şi frumuseţe, concept de care a beneficiat şi Therme Herculi, iar eroul venerat aici a beneficiat nu de una ci de vreo cinci statui, din care una chiar s-a păstrat, în copie, până în zilele noastre. Este vorba de modelul care-l înfățișează le Hercule stând semeț înfășurat în pelerina-i din piele de leu și cu ditamai ghioaga ținută lejer pe umăr. Din păcate, mai mult pe mâna ei decât pe cea barbarilor, puterea romană s-a stins. A lăsat însă în urmă, supraviețuind veacurilor întunecate, o importantă moştenire pe care omenirea, atunci când a revenit la civilizaţie, a ştiut s-o fructifice. Cu Hercule cu tot !

          Când legenda devine istorie succesul este sigur

      Aşa se face că, tot pe Valea Cernei, domnul Hercule a revenit în prim-plan la jumătatea sec XVIII, atunci când Banatul Timişoarei trece de sub administraţia otomană sub cea habsburgică. Coincidenţă sau nu, caii sunt iarăşi „protagoniştii” de serviciu ai acestei poveşti.

Un general de cavalerie pe numele său Johann Andreeas Graf von Hamilton, desemnat de Canceleria Vieneză cu misiunea de Comandant General al Banatulu, impresionat de frumuseţea şi legendele locului a avut salutara iniţiativă de a reconstrui “Herkulesbad “. 

Herculane la început de secol XX adună VIP-uri din toată Europa

Întreprinderea a avut succes, staţiunea a renăscut cu rapiditate şi frumoase clădiri, în stil baroc, au început să apară pe un mal şi altul al Cernei. Cazinoul cu Coloane (1864, arhitect Wilhelm von Dodere) și Băile Imperiale (1868, arhitect Ignac Alpar) sunt printre primele. Se construiește calea ferată şi este dată în folosinţă, în 1878, superba clădire a gării din Herculane. Se amenajează parcuri şi alei, fântâni arteziene, foişoare şi bolţi, poduri şi podeţe traforate în fier, iar în tot locul, ca un omagiu adus artei antice, reapar statui delicate ce înfățișau nimfe ale apelor (nereide), ale munţilor (oreade) şi ale pădurilor (driade). Frumusețea și bunul gust însuflețesc atmosfera și reaprind flacăra civilizației. În aerul de început de secol XX pe Valea Cernei pluteşte un ”parfum de bell epoque”. Hercule este din nou „în cărți”, iar statuia sa, copia fidelă a uneia antice, este amplasată în centrul staţiunii devenind simbolul unei destinaţii de vacanţă intens frecventată de VIP-urile acelor vremuri. 

 Era împărăteasă dar i se spunes simplu: SISI 

Vizitatorii sunt din cele mai înalte cercuri ale aristocrației europene, împăraţi şi împărătese, regi şi regine vin la băi, vin la Herculane. Printre ei, cea mai atrasă de zonă, ca să nu spunem de-a dreptul îndrăgostită de Valea Cernei este împărăteasa Austriei, Elisabeta Amalia  Eugenia de Wittelsb cunoscută nouă sub numele său scurt, Sisi. Fermecătoare, enigmatică, curtenitoare și inteligentă această femeie devine alături de Hercule, noua legendă a locului. „Marele răsboiu” pune capăt însă posesiunii austriece asupra zonei și, după 1918, românii iau în primire giuvaierul balnear al Banatului. Boierii își aduc și ei contribuția la îmbogățirea parimoniului arhitectural al stațiunii și noi edificii armonioase își fac loc printre cele deja consacrate. Hotelul Cerna este ridicat în 1936 în stil autentic românesc după planurile arhitectului Ioan Precup.

După al doilea război mondial, se știe, au venit comuniștii. Toleranți cu Hercule, înțeleg potențialul zonei și generează aici turismul de masă. Se ridică hoteluri la foc automat și, sub conducerea „înțeleaptă” a autorităților populare angajate trup și suflet în „încleștarea” întrecerii socialiste, sunt puse în operă, cu o abordare structurală cât mai măreață, „nămetenii” de câte 10 etaje. Armonia este aruncată la groapa de gunoi și „cantitatea” este ridicată la rang de succes cincinal. Este epoca în care, încet, încet, dispar din peisaj picturile murale. Sunt acoperite cu var ca nu cumva zânele și nuditatea lor barocă să atenteze la pudoarea marxistă a proletarului român, venit prin sindicat la odihnă și tratament.

   Afrodita (hotelul) în viziunea „epocii de aur”  

        Chiar și așa arhitecții acelei epoci „de aur” înțeleg să ridice mastodonții multi etajați într-o altă zonă a stațiunii, fără să „atace” zonele clasice amenajate de „burghezia decadentă”. Astfel stațiunea își găsește un oarecare echilibru: spre nord stă grupat barocul imperial iar spre sud proletcultismul sindical și, în pofida faptui că berăriile cu miros acru de cârciumă și cantinele „plimbă tava” cu nelipsita lor aromă de varză fiartă iau locul restaurantelor sofisticate cu ospătari eleganți și bucătari de renume, Hercule rămâne la locul său devenind personajul central al oricărei fotografii făcute drept dovadă că s-a mers la băi și tratament prin grija „partidului”. E drept, mai exista și varianta cu ursul împăiat, dar aia era de „caterincă”, adică „să te râzi” acasă cu colegii de birou de ce-ai făcut în stațiune. 

         La hoție ne pricepem cel mai bine

        Și a venit și 1989. Ce mai freamăt ce mai zbucium, ce speranțe, ce aspirații și ce… deziluzie cruntă. Din măruntaiele cangrenate ale unei nomenclaturi nesățioase și nepieritoare, moșit în incubatoarele „post revoluționare” ce-au scos la lumină duzini de milionari de carton, a apărut și personajul numit Iosif Armaș. Zămislit parcă ca o târzie răzbunare a Herei, fostul portar ciubucar de la intrarea Hotelului Dacia, „distinsul” Armaș s-a dat de trei ori peste cap și-a intrat, în anii 2000, în lumea celor ce-au învârtit banul public cum a vrut mușchiul lor!

    E clar, frumoasele mituri ale antichității nu mai sunt ce-au fost odată iar morala eroilor legendari nu  mai valoreză nici doi bani.  Așadar până aici i-a fost lui Hercule care, se vede treaba, și-a găsit „ciobă-nașul”! Din afaceri cu creanțele pe care statului român urma să le recupereze de la Vietnam și Angola, din piei de capră, uree, orez, taximetrie, politică și chiar box, Armaș ușierul ajunge, în 10 ani, multi milionarul de pe Valea Cernei ! La banii și puterea lui cum putea să uite tocmai de turism, de Herculane! Pe rând sau cu toptanul, ca și cum ar fi fost la iarmaroc, la prețuri derizorii cu valoarea unui apartament de provincie sau cu miș-mașuri contractuale, hotelurile din Herculane intră în posesia afaceristului. De fapt peste 50 de entități turistice au fost îndesate sub pulpana grangurului. Și asta n-ar fi fost nimic dar de aici încolo începe ruina. Odată „cumpărate”, cândva fala stațiuni, toate aceste clădiri, hoteluri, restaurante, băi, saloane și chiar și Cazinoul, sunt lăsate în paragină. Sunt mărturi care vorbesc de jafuri în toată regula: statui și statuete ce împodobeau aceste clădiri au fost smulse din soclul lor și „valorificate” pe piața neagră. Chiar și picturile murale au fost decapate de pe ziduri și tavane și vândute fără jenă „iubitorilor” de artă. Una peste alta se vorbește de un prejudiciu de 30 milioane de euro!

      Este suficient să faci o tură pe internet, zeci de articole scrise de oameni simpli sau ziariști renumiți denunță ruina la care a fost condamnat Hercule și stațiunea ce-i poartă numele. Nici autoritățile locale n-au făcut mare lucru. Doar promisiuni și câteva privatizări (unele cu o aură străvezie de reușită). În rest, pentru turiștii care se mai încumetă să vină aici, mizerie, ruină și o mare plictiseală. 
      Viitorul nu are nimic promițător, păstorită malefic de corifeii noii Românii, oaia lui Daia e la putere, behăie amenințător și jubilează îngenuncherea justiției. Așa se face că Dosarul Armaș rătăcește și acum prin cotloanele DNA și DIICOT, timp în care stațiunea zace în ruină și neputință birocratică.
      Hercule împietrit pe soclul său privește neputincios ruina care se adâncește în jurul său pe zi ce trece. Doar nostalgicii și visătorii care se mai încumetă în zonă își mai fac, în grabă cu telefonul mobil, câte-un selfie lângă eroul de legendă. La ce bun, oaia e la putere și behăie voios și agramat ! A paguba. Behehehehe !