DESPRE HALLOWEEN LA ROMÂNI

      

      De când bietul Vlad Ţepeş a fos transformat din erou al istoriei noastre medievale în

marcă turistică pentru serbările de Halloween, adică de când bravul voievod apărător al ţarinei strămoșești împotriva osmanlâilor cotropitori a luat chipul unui Mickey Mouse hollywood-ian însetat permanent și fără leac de sânge, ideile de promovare turistică, venite de la întreprinzătorii autohtoni din domeniu, nu contenesc să ne surprindă prin naivitate, subţirime şi ridicol.

      Halloween-ul şi Vlad Ţepeş sunt de neseparat în mintea celor ce vor să facă cu orice preţ ”alişveriş” în turismul românesc. În mai toate ofertele scoase pe piaţă, de operatorii cu "hemoragie" de idei în exploatarea acestui eveniment autumnal, stă stereotip și la loc de cinste, organizarea obligatorie a unei petreceri nocturne ”de comă”. Aşa se face că, mai ales în zona transilvană, clientela cluburilor, barurilor și a hotelurilor cu restaurant este ademenită să petreacă un weekend prelungit, ultimul din octombrie, asezonat cu evenimente ce promit „nopţi de groază”, "distracții diavolești" și „petreceri criminale”. 

 Vlad Drăculea, voievodul ”țepar” al Valahiei 

  De la vorbe la fapte drumul se arată a fi lung, iar promisiunile bombastice se dovedesc, până la urmă, simple ”fâsâieli”. Adevărul este că prea puține din aceste petreceri depășesc nivelul unui banal chef de weekend.
   Să începem introspecția în ”măruntaiele” petrecerii cu băuturile oferite clienților ”însetați” la bar și să consemnăm că asta ar fi prima țeapă pe care o iau consumatorii de Halloween. Banalul cocteil ”Bloody mary”, preparat din votcă cu suc de roşii și ceva piper este redenumit de barman, să nu spun ”botezat”, cu sintagma „Sângele lui Dracula”, iar celebrul ”Rooftop”, preparat din votcă în amestec cu suc de lamâie și două feliuțe de castravete, e poreclit cu acest prilej, ”Vrăjitoarea din Salem” și are, în loc de castravete, câteva bucățele din ruda sa cucurbitacee, pepenele roșu (sângeriu bată-l vina !). Tactica vânzătorului e simplă, schimbă numele produsului (adică rebranduește), îi pune alt nume, cu rezonanță gothic fiction, și apoi... exact, scumpește produsul! Deci, țeapă! Să ne amintim touși că, pe vremea lui Țepeș, așa cum relatează cronicarii, fapta asta era ”penală” și voievodul o pedepsea cu suspendare... În ștreang sau în țeapă, după dorința gâdelui.
     Costumația este și ea foarte importantă la aceste petreceri. Participanții sunt dispuși, de amorul tematicii, la acțiuni radicale așa că, atunci când vine vorba de vestimentație trec de la ţinuta uzuală „en vogue”, cu blugi și tricouri, la cea de carnaval cu pălării ţuguiate, pelerine neagre sau bordo închis, la care se adaugă, musai, o mască cât mai hidoasă. Machiajul e și el pe măsura costumului, ”tone” de fond de ten sunt aplicate pentru a face fețele cât mai livde, cât mai cadavreice, rujul imită picăturile de sânge de la colțul gurii și tot așa, imaginația continuă să dea naștere la tot felul de bazaconii care mai de care mai ”înfricoșătoare”. Ba mai mult, sunt unii dispuși să-și petreacă odihna nocturnă în copârșee folosite, în această situație hilară, ce se vrea hazlie, pe post de paturi în dormitor.

Petrecăreți în haine de carnaval, un spectacol... groaznic

    În tot acest comportament mimetismul obiceiului occidental e evident, într-o exaltare colectivă se ”împrumută” de-a valma, fără discernământ și mai ales exagerat clișee vestimentare și comportamentale văzute, cel mai probabil, prin filmele americane cu buget redus. Rezultatul cultural este unul dezamăgitor și, în acestă joacă de-a vampirii, oricare participant, fie el și unul inocent furat de valul entuziasmului, poate ajunge în neplăcuta postură de fi catalogat drept cabotin, ridicol și stupid. Asta pentru că regulile sunt simple și postulate încă din zorii civilizației: orice copie este mai slabă decât originalul și este, la urma urmei, un fals care nu face nici doi bani. Iar partea și mai proastă este că orice încercare de a adapta această sărbătoare la specificul autohton este precum aclimatizarea unui arbust de piper la Suplacul de Barcău sau a arborelui de cauciuc la Caracal !

      De ce însă se persistă, an de an, în acest import făcut parcă orbește ? 
     Mai întâi de toate pentru că e vorba de ignoranță, promotorii acestui copy - paste cultural se fac că nu văd marile diferențe dintre spiritualitatea ortodoxă, de care vrem nu vrem aparținem, și cea protestantă, din care se trage sărbătoarea de Halloween. Mai este și partea de business cu iluzia că orice eveniment ”produce” și, abia apoi, vine partea intelectuală în care argumentul forte este pretextul că, până la urmă, aceast carnaval are o finalitate spirituală benefică. Maimuțărind monștrii, vârcolacii și stafiile, practic s-ar demonetiza  frica idividului față de aceste făpturi imaginare și, prin aceasta, s-ar scăpa, vezi doamne, de teama ancestrală de care suferim cu toții atunci când vine vorba de baba cu coasă. O fi așa, nu zic nu, numai că eroarea se produce atunci când, de dragul unei distracții ”mai altfel” și al unor ipotetice ”încasări record”, sunt organizate, cu orice preț și în orice condiții, petreceri ”monstruoase” și ”păcătoase” ce golesc practic de conținut originalitatea sărbătorii de peste ocean, acolo unde Halloween chiar are scop și farmec. Dacă vreți, mutatis mutandis, este ca și cum budiștii thailandezi ar trage un chef zdravăn cu orez fiert și fresh de mango de Sfântul Dumitru și, pe deasupra, ar mai trage și-o sârbă cu strigături. Tare, nu?

 Colindul de Hallowenn, marea bucurie a copiilor americani 

  Să abordăm puțin și partea financiară a petrecerilor horror, și anume să privim mai atent promisiunea că, ”iese” profit, fie el cât de mic, dacă organizezi un astfel de eveniment. E ca în vorba aia misogină ”dă-o dracu' de miresă, bani să iasă!”.
  Însă lucrurile nu merg așa, ca să obții profit ai nevoie de vânzări cât mai mari, adică de creșterea numărului de clienți dispuși să ”marce banul”!
     Numai că, băiatul cu bani e ”dat drăculea” și are întotdeauna obiecțiuni ! Spre exemplu, de ce ar da curs el, un umil și oarecare client și consumator de evenimente, unei astfel de invitații venite prin intermediul unor reclame, ce promit ”super distracție”, hăt, la capătul țării ? De ce să plece, regățeanul, din oraşul său de baștină şi să bată drum lung până la Braşov, Sibiu, Sighişoara sau Bistrița? De ce, până la urmă, să-și golească cardul pentru o promisiune ce frizează nonsensul? Doar de dragul unei petreceri ce se vrea diferită?  Ce garanții are că lucrurile stau chiar așa ? La urma urmei, cu o proteză dentară fosforescentă şi colţoasă în gură, poate dansa "vampireşte" şi la barul său preferat din colțul străzii, în oraşul său de domiciliu! Oare răspunsul la aceste întrebări să stea în convingerea ”profesională” a oameniilor din advertising că, până la urmă, destinaţiile în cauză au o legătură „strânsă” cu Vlad Ţepeş, cu medievalitatea autohtonă și cu historical truth și că astfel ficțiunea s-ar împleti cu realitatea sub o aură de tradiție și autenticitate, ce convinge clientul să dea curs mesajului publicitar ?

          Pedepsirea condamnaţilor cu suspendare... în ţeapă          

     Nimic mai fals ! 
     Nota bene, Vlad Ţepeş nu are nici o legătură cu Halloween-ul, iar Dracula, cât e el de vampir, este o ficţiune a literaturii gothic fiction şi a cinematografiei occidentale.  Pe scurt. Personajul istoric Vlad Drăculea s-a născut în Sighişoara la 1431, într-o familie aristocrată. A fost voievod al Valahiei, în trei rânduri (1448, 1456-1462 şi 1476) şi a avut reşedinţa de bey (a se citi funcționar otoman) la Târgovişte.  A ţinut trei neveste, câteva amante şi, oficial, cinci copii. Supranumele de ”Ţepeş” îl poartă legal, conform documentelor vremii, din 1550, pentru că ordona, des şi cu pasiune, pedepsirea duşmanilor prin tragere în ţeapă. Drăculea provine de la numele avut de tatăl său, Vlad Dracul care, la rându-i, era numit aşa ca urmare a apartenenţei sale la Ordinul militar - religios al Dragonului (Draco, adică... Drac). Dracula este numele pe care Vlad Ţepeş „i-l sugerează” scriitorului irlandez Bram Stoker, în romanul omonim, din 1897, unde este, în fapt, un personaj fictiv, un conte însetat la propriu de sânge, dar care nu s-a bătut niciodată cu turcii şi nici n-a fost băgat la pârnaie de Mateiaș Corvinul, cel care, spun cronicile, ar fi trebuit să fie cel mai bun prieten al voievodului.

Vișegrad, temnița în care a fost pus în lanțuri Vlad Draculea

    Chiar dacă toate aceste amănunte istorice se cunosc sau ar fi trebuit să fie cunoscute de cei ce se ocupă de organizarea și promovarea acestor „nopţi însângerate”, piața turistică nu duce lipsă de sloganuri comerciale false. De pildă, o agenție de turism din Ardeal încearcă să-și atragă clienți cu ”apofegma”: „De Halloween, acasă la Dracula”. Trecem de faptul că această ”chemare” nu are, la propriu, nici subiect, nici predicat și mergem direct la ofertă, care garantează turistului vizite și cazări la Braşov, Sighişoara şi Sibiu, plus un tur prin Castelul Huniazilor. Într-adevăr, între personajul istoric Vlad Ţepeş și orașele menționate există oarece legături, însă Vlad nu a fost niciodată întemniţat la castelul în cauză, cum spune o legendă ci, arestat de Matei Corvinul, a fost dus direct la Vişegrad... Iar în ceea ce-l privește pe contele Dracula, din romanul cu același nume, nu reiese de”nicări” că ar fi fost în vreunul din orașele citate. De altfel, nici ”castelul groazei” nu este localizat cu exactitate geogrfică în cartea lui Stoker.

    Alte oferte te invită cu insistenţă la Castelul Bran care, la fel ca și cel din Hunedoara, nu prea are legătură cu voievodul Vlad Drăculea. ”Imobilul” în cauză a fost bastion medieval de graniţă, ridicat de teutoni în 1211, la frontiera Transilvaniei cu Valahia și, a aparţinut mai apoi, din 1388, saşilor braşoveni. Că Vlad a avut un conflict sângeros cu acești locuitori din Țăra Bârsei este un episod ce ține de lupta politică pentru succesiunea la tronul Valahiei și de ceva neînțelegeri în legătură cu plata unor taxe vamale, nicidecum cu faptul că bastionul ar fi fost propritatea lui Vlad. În realitate, castelul a aparținut, în cea mai mare parte a istoriei sale, brașovenilor care, în 1920, îl fac cadou reginei Maria a României. Revenind la Stoker și la best seller-ul său, putem spune că e o chestiune de imaginație și de largă interpretare acceptarea faptului că, cetățuia de la Bran, ar corespunde cu descrierea romancierului. Dar mă rog, sunt destui ”înflăcărați” care susțin asemănarea izbitoare dintre cele două castele (chit că unul e doar o descriere...).

       Să mai rămânem ”o țâră”, cu atenția mărită, la modul în care ”advertisingul” realizează comunicarea de tip promoțional. Ce constatăm? Că mesajele de promovare, în acest caz, oricum ar fi ele formulate și ”împachetate” în cuvinte și imagini, comunică un nonsens. Traduse în limbaj colocvial, pe înțelesul tuturor, ele sună cam așa: ”Veniți să petreceți o seară americană organizată de români în România”. Pe bune ? De când am devenit noi românii experți în stilul de viață american și îl putem reproduce fără teama de a da greș? Cu riscul de a mă repeta, niciodată originalul nu poate fi copiat la perfecțiune, cu atât mai mult atunci când este vorba de obiceiuri tradiționale,  de aceea ”adaptările” sunt întotdeauna superficiale și au o singură soartă, aceea de a eșua în grotesc.

Însângeratul Hotel Dracula din Pasul Tihuță

    Vreți o dovadă?  Ia să privim noi ofertele de cazare. Toate propunerile agențiilor făcute pentru serbarea de Halloween promit înnoptări în unități de cazare ce poartă, la unison, numele lui..."Dracula"! Dacă ar mai fi trăit Stoker, ar fi fost cu adevărat mândru de succesul personajului său. 
     Un hotel cu numele Dracula funcţionează, spre exemplu, tocmai în Pasul Tihuţa din Munţii Bârgăului şi este, în opinia multor designeri, un monument al prostului gust. 
     Din păcate prea multe oferte sunt construite să atragă facil clientelă. Sunt promise fel de fel de „trăsnăi”, doar, doar o „pune botul” careva. Realitatea crudă constă în faptul  că aceste oferte sunt de-a dreptul mincinoase şi au menirea de a-i „ţepui” pe turiștii creduli, neexperimentați sau pe cei ce caută, cu orice preț, senzațiile tari.
      Eşti un om de valoare al industriei turistice sau ești un bun creator de reclame?Felicitări, dar, foloseşte cinstit evenimentul; „profi”. Cheamă oamenii într-o călătorie plină de mister, în care istoria se îmbină cu legenda, prin locuri ce ţin de medievalitate şi de Vlad Ţepeş, spre exemplu: Mănăstirea Comana, Târgovişte sau Cetatea Poienari, locuri care chiar sunt marcate de prezenţa intransigentului conducător.

 Mănăstirea Comana ctitorită ce Vlad Țepeș la 1461   

   Nu-l amestecaţi pe voievod, apărător al ortodoxiei valahe, cu sărbătorile celtice din Irlanda. Dacă vrei să bagi groaza în asistenţă simulează o tragere în ţeapă sau decorează o piaţă cu victime ale acestui tip de execuţie (sunt la Buftea specialişti adevăraţi în butaforii şi cascadorii). Poţi simula şi o confruntare între cavaleri, dar tot aşa, una cât mai autentică, cu o coregrafie şi o muzică bună.

       Dacă vrei cu orice preţ o valorificare turistică a personajului Dracula plăsmuit de Stoker, nimic mai simplu, mergi pe urmele romanului, în locaţiile misterioase care l-au inspirat pe autor şi ţine-l pe Contele Vampir îmbrăcat în hainele sale lugubre din care nu lipseşte celebra pelerină neagră cu revere înalte, nu împăia personajul în haine roşii de voievod. Machiază-l în spiritul halloween-ului cu faţă vineţie, cadaverică, nu-i îmbujora cu ruj obrajii şi nici nu-i picta sub nas, cu creionul dermatograf, vreo mustaţă grosolană! Cu puţin bun-simţ şi mai multă muncă (aici trebuie să se facă prezentă şi creaţia) se pot face lucruri cu adevărat spectaculoase.

 Cetatea Poienari, adevăratul bastion al lui Vlad Țepeș 

    În opinia mea, operatorii din turismul românesc ar trebui să înţeleagă că „sărbătoarea monştrilor” sub forma sa petrecăreaţă, să nu spun băşcălioasă, trebuie să rămână în exploatarea exclusivă a „dance cluburilor”, ca exerciţiu autohton de exprimare a culturii pop nord-americane.  

   Desigur, evenimentul trebuie fructificat şi, pentru asta, cel mai potrivit este turismul de tip "outgoing", în SUA şi Canada, să vadă şi românaşii ce-i aia halloween original.

         La "incoming", în nici un caz aşa cum s-a tot făcut, ani la rând, la Bran unde, pur şi simplu, turiştii străini au avut parte, printre aburii alcolului, de un "regal" al ridicolului şi al prostului gust. Spectatorii au privit cu nedumerire un show ce semăna mai mult a comi con decât a  thriller așa că n-au avut parte de satisfacerea așteptărilor și, în loc de fiorii halloween-ului, au avut parte doar sentimentul jenei în faţa cabotinajului încropit. Vizitatorii au râs politicos și cu multă înțelegere dar, la sfârşitul sejurului, au simţit în cerul gurii un gust ciudat, ceva dulce - amar. Și abia atunci au înţeles că, în vacanța lor exotică din România, uşor, pe nesimţite, din fundul buzunarelor şi până în creştetul aşteptărilor lor, li s-a înfipt o mare ţeapă !
       Îndreptăţit, jurnaliştii englezi de la „The Guardian”, făcând referire la petrecerile organizate la Castelul Bran de Halloween, au scris că locaţia este „un kitsch, nicidecum un loc autentic pentru amatorii de senzaţii tari” (theguardian.com/ travel/2013/oct/29/halloween-holiday). 
     Dacă operatorii din turismul nostru autohton rămân la acest stadiu în care vor amesteca diletant istoria neamului cu ficțiunea romancierilor, vampirii cu voievozii şi reginele cu „fetiţele de consum” și se vor gândi numai și numai la paralele lor câștigate cât mai facil, în cel mai scur timp, se vor confrunta cu un export crescut de ţepe la hectar și, să nu se mire dacă, într-o bună zi, chiar și ei vor încerca senzația că ceva ascuțit îi deranjează la șezut...
        Se vor lamenta degeaba, la chemarea lui Eminescu, Țepeș se va fi întors, iar ei vor fi rămas în tabăra greșită! 
       Acestea fiind zise vă urez, în consonanță cu serbarea monștrlilor, ”bostan luminos” !

GORJUL, BRÂNCUŞI şi MĂRUL DE AUR

    

       Afurisitul de computer şi confortul casnic erau cât pe ce să mă facă să înţepenesc în fotoliul domiciliar şi să uit de faptul că o "ieșire” în octombrie echivalează cu o ”baie” de culoare. Cum vine asta ? Se face că, de la Sfântă Maria Mică şi până la Sfântul Dumitru, mama natură oferă un spectacol cromatic de neegalat. În această perioadă a anului Persefona, responsabila cu savoarea vieții în sezonul cald, îşi cam face bagajele pentru a se retrage în regatul domnului Hades, ce figurează pe post de soţ cu program redus și responsabilități de ciufulit aşternuturi numai în sezonul hibernal. În semn de rămas bun, bunele ei prietene, Driadele, se îmbracă elegant alegând din garderobă ploaie de frunziş multicolor, se pudrează matinal presărându-şi diafan, peste vârfuri de copaci, praf de brumă argintie şi parfum de crizanteme. Și, gătite așa, ies ţinându-se de mână la parada autumnală încântând o lume întreagă cu o mare de culori ce parcurge "paletarul" de la verdele cel stins pân la ruginiu aprins. Ăsta da spectacol! Numai că mesajul e cam trist şi transmite-n clar că decorul ăsta pastelat este chiar ultima strigare pentru orice preumblare (n-am găsit altă rimă) !  

         Din începutul ăsta de melancolie poetică şi anchiloză reumatică doar prietenii te mai pot scoate! Eu am noroc de unii care se ocupă de turism şi sunt tare pricepuți să te ia de mânuţă şi, fără prea multe discuţii, să te înfigă într-un autocar ce are drept ţintă un colţişor fascinant de Românie. De data asta a fost unul pitoresc pe care, din păcate, îl cunoşteam doar din auzite şi de la Teleenciclopedia acolo unde, din când în când, se mai vorbea de Brâncuşi.

Ieşirea a avut drept ţintă regiunea Gorjului, de la Rânca la Tismana via Târgu Jiu, iar camarazii mei de drum, ce potriveală, au fost oameni cu mare pricepere în ale turismului, jurnalişti români şi străini din 16 ţări (Filipine, America, Ucraina şi Rusia). Obiectivul deplasării a fost executarea unei evaluări turistice pentru destinaţiile  din zona Gorjului şi, în special, a „Axei Brâncuşi” din Târgu Jiu, adică a celebrei compoziţii sculpturale alcătuite din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului.  Mai precis, jurnaliştii au avut responsabilitatea de a găsi ”pe Jii” argumentele necesare și suficiente spre a acorda, acestei zone, „Mărul de Aur”. 

        Preţioasele fructe dobândite de turismul românesc în 2009        

Atenţie, denumirea de care vorbim este departe de a defini brandul vreunei cârciumi sau al vreunei poveşti cu feţi frumoşi. "Mărul de aur" este o distincţie acordată de FIJET – Asociaţia internaţională a jurnaliştilor de turism - www.fijet.net – care a fost instituită în 1970 şi care a onorat, până acum, peste 45 de destinaţii turistice din toată lumea. Distincţia se pretinde un echivalent al Oscarului hollywoodian în varianta industriei turistice.  Adică este un premiu de excelenţă care merge să răsplătească eforturile profesionale făcute pentru promovarea şi dezvoltarea turismului de către o ţară, un oraş, o organizaţie sau o simplă persoană. 

         Primii care s-au bucurat de a acest premiu, în 1971, au fost sicilienii, iar noi românii ne mândrim cu el din 1975, atunci când au fost recompensate Mănăstirea Moldoviţa şi Bucovina în întregul ei. În 2009, România a mai primit trei mere, pentru Mărginimea Sibiului, pentru Delta Dunării şi pentru compania aeriană Blue Air.

Dar să revin la călătoria mea de weekend autumnal cu mărturisirea făcută cu o mâna pe inimă și cealaltă pe tastatură: sincer, a fost o revelaţie! Partea asta de Românie este, în lipsa unei promovări susţinute şi a unei infrastructuri corespunzătoare, în afara oricărui consum turistic demn de remarcat. Numai aşa se face că, de-a dreptul neîntemeiat, în planurile noastre de vacanţă sau de weekend, un drum prin Gorj este, în cel mai fericit caz, pe ultimele locuri în lista de preferinţe. O dovedesc și cifrele care vorbesc doar de vreo de trei zeci de mii de vizitatori pe an...

  Întâmpinarea oaspeţilor este un ceremonial de mare preţ la gorjeni  

 Şi eu, ca şi colegii de călătorie ce au explorat turistic zona, am descoperit că, dincolo de cifre și de bariera creată de lipsa informaţiilor promoţionale, există peisaje sfâşietor de pitoreşti şi oameni minunaţi. Despre ce să vorbesc mai întâi ?  De frumuseţea panoramei montane privită de la înălţimea Transalpinei, despre plimbarea spectaculoasă făcută prin culoarul îngust şi stâncos al Cheilor Sohodolului sau despre armonia aproape îngerească de care eşti cuprins în pridvorul Mânăstirii Lainici.

În primul rând despre oameni, care sunt frumoşi, primitori şi gospodări. Cel mai mult mi-a atras atenţia un aspect ce pare oarecum banal, dar important dacă luăm în calcul dependenţa noastră alimentară, atât de mare, faţă de "puiul congelat" de la supermarket. Ei bine, în afara faptului că fiecare ogradă este atât de atent îngrijită încât pare o grădină a raiului, privind prin curţile cu pricina mai constaţi că ţăranii gorjeni, în comparaţie cu alţi conaţionali, au plăcerea de  a coabita ecologic şi fără prea mare fandoseală cu o puzderie de orătănii: mişună curţile gorjenilor de găini, raţe şi curci. Înaripatele sunt omniprezente, iar despre această situaţie devenită parcă anacronică în lumea "satului globalizat"  am primit şi lămuriri, venite cu simplitate de la un venerabil ţăran care, în timp ce se pregătea să mă "lumineze" în privinţa păsăretului din curtea sa, şi-a tras pălăria uşor spre ceafă, a mirare şi, peste ulucile gardului, mi-a zis: „Păi, e o mare ruşine, vericule,  să nu ai aşa ceva în curte!" Cum ruşine e, se înţelege de la sine, ca tu călător ostenit să nu primeşti o cană de apă de eşti însetat ori un colţ de pâine de eşti înfometat. Aşa e în lumea asta a Gorjului de sub munte, omenia şi pitorescul merg mână în mână.

 La cules de mere roşii, dulci şi aromate. O plăcere să muşti din ele! 

E toamnă şi livezile aflate la tot pasul expun meri împovăraţi de poame mari, rotunde şi roşii ce ştiu a face, precum curtezanele versate, dulce cu ochiul trecătorilor ca îndemn la degustare. Gutuii înmiresmează aerul cu fructele lor galbene şi voluptoase, iar perii şi prunii completează decorul apetisant demn de  un minunat cadru autumnal pictat, renascentist sau poate postmodernist, ca replică , de început de mileniu trei, adresată lui Botticelli.

La oraş, în Târgu Jiu, e impresionant să vezi cum s-au păstrat casele vechi, mai ales cele cu valoare istorică şi culturală. Asta nu înseamnă că urbea duce lipsă de dezagreabilele „cutii de beton” ale perioadei comuniste, însă gorjenii nu s-au repezit cu buldozerele în tot ce le-a ieşit în cale şi, în ultimii ani, au rezistat cu brio ispitelor de business imobiliar şi au ştiut să-şi protejeze bijuteriile arhitecturale ce le-au fost lăsate moştenire. O atitudine lăudabilă şi evident în antiteză cu ce se întâmplă în capitală sau în alte oraşe mari ale ţării unde clădiri de patrimoniu, dacă nu sunt lăsate în paragină, sunt puse la pământ de dragul "tunurilor" imobiliare.

În Târgu Jiu, de la clădirile ce adăpostesc diverse instituţii şi până la simple imobile particulare, orice construcţie care a avut ceva frumos în înfăţişarea ei, a fost recondiţionată,  văruită şi primenită, astfel încât acum,  pe o mare parte a străzilor din oraş, călătorului i se arată, din curţi îngrijite şi împodobite cu trandafiri,  construcţii armonioase ce fac cinste locului. Dragostea faţă de  frumos şi artă, dragostea faţă de trecutul obştii şi tradiţia locului e o trăsătură fundamentală a gorjenilor, altfel Brâncuşi nu ar fi răsărit dintre ei.

Despre locuri e şi mai mult de povestit, aşa că la întrebarea: „ce merită văzut în Gorj?” am să răspund, cât se poate de scurt, cu câteva sugestii, într-o ordine ce ţine mai degrabă de apropierea de centrul ţării.

   Cheile Olteţului, o "portiţă" deschisă spre masivul Parâng   

      Pe drumul dinspre Râmnicu Vâlcea spre Târgu Jiu vizitaţi Mânăstirea Polovragi, aşezată în „gura” Cheilor Olteţului. Peisajul este fabulos şi, privit dinspre sud spre nord, are o dinamică aparte. La început este dominat de dealuri molcome presărate cu pajişti întinse pe care se lăfăie vaste livezi împovărate de fructe, pentru ca apoi, când ajungi cu privirea spre nord, să descoperi că monotonia este întreruptă cu severitate de zidul crenelat al munţilor Parâng, prin ale căror văi stâncoase Olteţul şi-a croit drum sculptat natural cu „chei” abrupte şi spectaculoase. Tot aici, de neratat este şi Peştera Polovragi, un extraordinar fenomen carstic. Plimbarea de la mănăstire la peşteră o poţi face pe jos, cu bicicleta sau, dacă te învoieşti cu vreun sătean, cu căruţa. De maşină poţi uita o zi sau două, pentru că şi o drumeţie spre piscul munţilor Micaia este pe cât de tentantă pe tot atât de pitorească. De fapt, din Polovragi, pornesc multe trasee destinate drumeţiilor montane ce te poartă spre culmile munţilor Căpăţânii. Dacă însă condiţia fizică nu vă permite o despărţire, fie şi temporară, de autovehicul dumneavoastră aveţi la dispoziţie şi alte opţiuni, tot din Polovragi, prin Baia de Fier, se ajunge pe şosea şi se poate vizita un alt spectacol speologic, cu un nume pe cât de sugestiv pe atât de celebru: Peştera Muierilor.

         Se poate înnopta la orice pensiune din Polovragi sau din Baia de Fier, iar rezervările se documentează şi se aleg, cu două sau trei clicuri, de pe site-ul booking.com sau ca variantă analogică prin telefon la agenţia Gorj Turism (tel. 0253.22.74.35) - care vă consiliază şi vă pune la dispoziţie un pachet întreg de servicii (cazare, masă, transport etc).

         Poarta Sărutului, o altfel de poartă pentru o altfel trecere            

          În Târgu Jiu, must see este Calea Eroilor, o creaţie 100% Constantin Brâncuşi, ce se derulează pe o axă de la vest la est, adică în sensul invers al drumului solar diurn, de la „Masa Tăcerii” la „Coloana Infinitului”. O plimbare plină de semnificaţii în care, dacă aveţi interesul, puteţi decoda, fără mari eforturi intelectuale, cumintele mesaj brâncuşian. Riscul de a cădea, pe acest drum, în oala cu „melancolie blegoasă” e minim,  plăcerea de a petrece timpul în „pictoriale” e ca o centură de siguranţă ce vă ţine departe de orice stare meditativă.  E molipsitor  gestul, comun tuturor vizitatorilor,  de a te imortaliza în cât mai multe selfie-uri, alături de sculpturile lui Brâncuşi. De altfel fiecare capodoperă emană o tainică vibraţie, există acolo atât de multă armonie şi cuminţenie încât cu greu te dai dus mai departe. Totuşi la masa tăcerii rezistaţi ispitei de a vă poza şezând pe vreun taburet, e interzis acest lucru. Interdicţia este una ce ţine de bun simţ şi de respectul pe care îl acorzi unei opere de artă, chiar dacă nu o înţelegi prea bine...

         Casa memorială Constantin Brâncuşi, ea însăşi o poveste.         

         Ca să-l  înţelegi cât mai bine pe Brâncuşi şi fenomenul cultural generat de el în lumea modernă, trebuie să mergi la Hobiţa, acolo unde ai să vezi o căsuţă identică cu cea în care a copilărit, până la vârsta de 9 ani.  Într-o curticică străjuită de o splendidă poartă cioplită în lemn, micuţă, cu doar două cămăruţe şi o prispă de-a lungul faţadei, se arată o splendidă bijuterie  a arhitecturii rurale româneşti. Ridicată din bârne, acoperită cu şiţă şi, în camere, cu pământ bătătorit pe jos, casa te obligă să constaţi că nu opulenţa sau luxul au creat armonia universului românesc, ci modestia, simplitatea şi bunul gust al ţăranului român. Privind la căsuţă parcă şi vezi faţa blândă şi plină de pace a lui Brâncuşi. Aici a înţeles el, ceea ce românii de azi nu mai vor bugetar să înţeleagă, că Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici!

Simplitatea locului are darul de a te trezi la realitate, stare în care realizezi, smerit, că monştrii urâtului din beton şi inox, cei care cu disproporţionalitatea şi gabaritul lor exagerat ne agresează şi ne otrăvesc cotidianul în imediatul nostru ambient urban şi spiritual, cei importaţi fără discernământ dintr-o lume minimalistă care la rându-i îi contestă, ar trebui alungaţi (citiţi vă rog, demolaţi)!

Biserica Sf Ioan Botezatorul din Curţişoara, o contemporană
 a lui Tudor Vladimirescu 

   Când vine vorba de arhitectura autentic sătească trebuie musai menţionată Curţişoara, ea însăşi un argument la manifestul împotriva mastodonţilor din beton. Curţişoara este un colţ de rai ce trebuie vizitat. Ea a apărut pe harta turistică a zonei printr-o inspirată iniţiativă muzeală (în 1968 !) şi a fost concepută cu foarte mare aplecare pentru tradiţie, frumos şi etnografie. Aici satul tradiţional a fost reprodus şi întreţinut la scară istorică într-o veritabilă replică a Muzeului Satului din Bucureşti, evident mai mic dar mai consistent şi mai armonios, cu locuinţe şi alte construcţii ţărăneşti prezervate doar din zona gorjeană. Un spectacol arhitectonic unic, o călătorie în timp ce te poartă în universul pierdut al satului românesc de odinioară.  Vizita aici prilejuieşte turistului şansa de a vedea „in situ” gospodării ţărăneşti autentice cu mobilier şi  acareturile curţii în inventar complet. Din sat nu lipsesc cule, bordeie, biserica, fântânile şi porţile sculptate în lemn. E fascinant să vezi cum stau la un loc, toate aceste nestemate, mândre şi cuminţi, pe uliţele unui sat încremenit în timp. Deci neapărat de văzut ! 
        Ce ar mai fi de vizitat?

     Pe drumul spre munte, dincolo de satul Runcu, se derulează superproducţia geologică,  Cheile  Sohodolului. Se ajunge cu maşina, dar traseul prin chei se parcurge pe jos, prilej de admirat dantelăria săpată de ape în stâncă. Sfat: furişaţi-vă până „La nări” şi, ajunşi aici, ridicaţi privirea spre creastă, unde veţi vedea „Inelul Domniţei”. Locul este croit atât pentru fotografi cât şi pentru curajoşii ce practică escalada. E bine să aveţi o gustare la pachet, profitaţi şi faceţi pe undeva pe-aici un picnic, sunt suficiente locuri de odihnă  pe malul râului de munte.      

MânăstireaTismana, cel mai vechi aşezământ monahal al Valahiei este şi ea pe listă. Vizitaţi neapărat Tezaurul, este cel mai bogat din sudul ţării şi reţineţi că la Tismana, în al doilea război mondial, întrega avere a Băncii Naţionale a României – 190 tone aur!- şi o parte a celui polonez - 3 tone aur – au fost puse, cu succes, la adăpost atât de poftele hitleriste cât şi de cele staliniste.

  Adulterul, păcatul denunţat în tabloul judecatii de apoi de la Lainici   

Un alt aşezământ monahal, o altă ţintă pentru vizitatori: Lainici. Împrejmuit de zid, complexul mânăstiresc adăposteşte două biserici şi mai multe curţi interioare.  Biserica veche (1812) păstrează în pridvor, pictată, scena biblică a  judecăţii de apoi.  Este de văzut pentru că, deşi tema este foarte des întâlnită la bisericile noastre ortodoxe, aici se prezintă  într-o variantă originală. Spre exemplu  râul ce separă iadul de rai, cel care  în mod tradiţional apare pictat roşu ca „de foc”, aici apare zugrăvit în negru - „de catran”. În acelaşi tablou, în zona păcatelor de neiertat, ce te aruncă direct în iad, este reprezentat, cu mult umor, adulterul. În scena inspirată parcă din lupanarele din Pompei, în mod neobişnuit, femeia este înfăţişată stând „călare” şi conducând păcătos întâlnirea amoroasă, iar „Aghiuţă”, cu o umbrelă uriaşă, protejează ”actul desfrânării”...  Interiorul bisericii rezervă şi  alte surprize murale, cum treci pragul, de jur împrejur eşti întâmpinat de sfinţii filozofi ai întregii umanităţi şi ai tuturor timpurilor ce te privesc doct şi împăciuitor cu speranţa că tu, păcătosul, ai să găseşti o cale să te împaci cu tine însuţi. Din istoria aşezământului mai trebuie amintit că aici, după războiul ruso - turc din 1812, şi-a găsit adăpost temporar  Tudor Vladimirescu. Pandurul se ascundea de administraţia otomană pentru că luptase, ca mercenar, de  parte armatei ruse.

  Cu bucate gustoase şi cu vinuri alese îşi aşteaptă Gorjul oaspeţii   

Ehei, multe ar mai fi de povestit din şi despre grădina cu mere de aur a Gorjului, pe care am vizitat-o cu ajutorul şi la îndemnul prietenilor.
      Le mulţumesc aici cu plecăciune şi sincere îmbrăţişări. 

       Orice călătorie însemnă în primul rând amintiri minunate aşa că, la final, chiar dacă a trecut ceva timp de atunci, am să aştern virtual pe această pagină o vorbă de laudă către Laura Dragu, sufletul organizării acestui infotrip superb. Sper din toată inima că, Mărul de aur, acordat în cele din urmă, să fie răsplata pe deplin meritată a muncii dumneaei pentru promovarea turistică a Gorjului. Tot din respect pentru amintirile frumoase am să menţionez, because We Can Do It, prezenţa de atunci a Corinei Martin cea care în ANAT, prin energia sa inepuizabilă, chiar şi când nu mai era preşedintele acestei asociaţii profesionale, a inspirat cu viziunea dumneaei, pe foarte mulţi oameni de turism şi i-a încurajat şi sprijinit să-şi promoveze cu dragoste şi pasine regiunile turistice din care provin.
      Destăinuirile de suflet fiind făcute, sfătuiesc orice drumeţ cu planuri de călătorie ca, măcar pentru două sau trei zile, să ia în calcul o excursie în Ţara lui Brâncuşi. Să ia calea spre Tismana şi Hobiţa, spre Lainici şi Curţişoara, locuri minunate în care a dat binişor în copt râvnitul „Măr de aur”, consfinţind astfel faptul că Gorjul este totuşi o destinaţie de călătorie cu totul specială, recunoscută internaţional. Şi încă un pont, ţinut ca delicatesă la final: gorjenii au o mâncare excepţională, naturală şi savuroasă, iar vinul e mult, curat, rece şi pe sufletul călătorului !

PS - Iniţíal am scris şi publicat acest text în oct. 2013. În toamna lui 2016 am refăcut o parte din traseul gorjean alături de admirabilul intelectual Horia Barna de la Institutul Cultural Român şi am constatat că zona este din ce în ce mai bine pregătită pentru primirea oaspeţilor. În acest sens am reactualizat articolul din 2013, fără a face însă modificări importante asupra poveştii şi impresiilor de călătorie. Iar recomandarea rămâne mai mult decât valabilă: Vizitaţi Gorjul. La drum, prieteni !

UMBLAM CREANGA ÎN CĂUTARE PITORESCULUI

       
        

            Dincolo de asfaltul posac şi plin de "plombe" zdrențuite, dincolo de blocurile de locuinţe cu fațade scorojite ce stau aliniate monoton precum şirurile de soldaţi căzuţi în prizonierat, dincolo de tramvaiele ruginite ce hurducăie ostenite tehnologic pe linii "renovate şi modernizate", dincolo de autobuzele ”la mâna a doua” ce afumă trecătorii cu damf înecăcios de motorină, dincolo de ambuteiajele din traficul asezonat cu înjurături grosolane, dincolo de supermarketurile ademenitoare ce vând ”E”-uri ambalate în poleială, dincolo de mall-urile "fiţoase" pline cu țoale de firmă ”Fake în China”, dincolo de uzinele părăsite ce zac în rugină, dincolo de pubelele cu gunoaie menajere răvăşite pestilențial aiurea pe străzi, deci dincolo de tot acest tablou urban apăsător există încă, dincolo de "ziduri", o lume vie, o lume a câmpurilor înverzite invadate de flori roşii de mac, o lume a crângurilor pline de răchită şi tufe de măcieşi, o lume a râurilor cu ape repezi ce traversează zglobiu văi pitoreşti şi o lume cu munţi înalţi străjuiţi încă de păduri umbroase ce foşnesc plăcut auzului în briza vânturilor domoale. 

     Da, simțim că trăim captivi în orașe din beton armat și pândim, indiferent de sezon, sfârșitul de săptămână ca pe o șansă de a evada în natură. 
    Și e firesc să fie așa!

  Exponat prețios! Casa tradițională din Trăisteni, Prahova    

    Paleontologii şi sociologii ne-au spus-o cu subiect și predicat într-o aritmetică simplă: trăim de mai bine de trei sute de mii de ani pe această planetă, auto denumindu-ne Homo Sapiens Sapiens, cu iluzia că și suntem cea mai evoluată specie a lanţului trofic dar, numai vreo două sau hai, trei sute de ani (dacă luăm în calcul și insula-ele din Roma antică), am trăit regulat, de bună voie și nesiliți de nimeni, ”la bloc”. Iar pentru noi românii ecuația e și mai simplă pentru că ne referim doar la acele apartamente cu suprafață locuibilă de "trei pe trei", construite din ”prefabricate” și proiectate de arhitecţii "epocii de aur". 
     Asta-i realitatea istorică, doar bunicii și părinții noștri, noi și copii noștri (eventual putem adăuga cel mult și nepoții) am cunoscut cu bune, dar mai ales cu rele, viața de la bloc. Străbunicii, stră străbunicii noştri, strămoşii noştri şi stră strămoșii moșilor noștri au trăit diferenţa de timp, adică mai bine 299 de mii de ani, prin căsuţe de lemn, prin bordeie, prin grote și colibe sau prin alte habilitis-uri făurite direct şi în frăţie cu natura. Înaintașii noștri din vechime, chiar de la primii bipezi, au cutreierat pământul în lung și în lat, au trăit alături de copaci, de flori, de fluturi, de păsări, de râuri şi de munţi. Părinții noștri din vremuri imemorabile sunt cei ce au dat nume copacilor, florilor, râurilor, munţilor și păsărilor cerului. Şi tot de la acei oameni primordiali ni s-a transmis genetic, cultural şi iremediabil, celor mai mulţi dintre noi, dragostea, nostalgia şi dependenţa, pe cât de discretă pe tot atât de profundă, pentru tot ce însemnă viață în natură.

 Oaia, noul brand de țară, mai placid, mai domestic 

    Traiul dus în sălbăticie atâţia şi-atâţia mii de ani este, cu siguranţă, "mobilul" care, ne provoacă acum dorința de a părăsi urbanul, de a călătorii și explora fiecare colțișor spectaculos al pământului.
 Nostalgia vremurilor când ne alergam cu ursul prin pădure şi dădeam cu praştia după iepuri, ne dă acum energia de a căuta cu insistenţă o ieşire sau, mai bine zis, o evadare în natură. După o săptămână de lucru şi trai steril în oraş, tânjim după o plimbare la ”iarbă verde” și "murim" de dorul de a umbla creanga în căutarea destinaţiilor pitoreşti, a locurilor frumoase, armonioase şi plăcute sufletului.
       Ploieştiul nu e departe de tabloul citadin surprins mai sus. El este chiar modelul ce a stat nud şi fără reacţie la şedinţa pictografică pentru acest ”portret urban în tușe groase”. Ploieştenii, la rându-le, nu fac excepţie de la regulă, atunci când vine vorba de pofta de a călătorii în locuri pitoreşti. În plus, faţă de alţi conaţionali, ei au noroc. Locuri minunate le stau la "doi paşi şi trei mişcări" în orice direcţie cardinală s-ar urni.

 Lacul Paltinu, ”ingineria” din spatele barajul de pe râul Doftana  

       La nord au Valea Prahovei cu Sinaia și Bușteni, la sud au Snagov și lacurile din împrejurul acestuia, la est au zona viticolă Valea Călugărească iar la vest au Cetatea de scaun din Târgoviște. Dar mai sunt și alte locușoare tentante, cum ar fi, spre exemplu, "ascunsa" vale a râului Doftana. Mai sus de Câmpina, spre nord, există această destinație discretă, pitită parcă, ca în vremuri de criză, sub tejgheaua vânzătorului de vise precum marfa hărăzită a se da numai pe sub mână și numai clienților aleși ”pe sprânceană”. Acolo, în sus, pe cursul superior al Doftanei, este un colţișor de ţară românească, liniștit, pitoresc și fascinant. Un loc cuibărit printre munți care, ironia sorții, este ferit de asaltul civilizaţiei industriale tocmai printr-o barieră apărută în urma unei realizări inginerești de natură industrială, Lacul Paltinu, cel care a apărut în urma construirii barajului hidrologic de pe râul Doftana. 

    Așadar, dacă eși un practicant al turismului civilizat, cuminte și ecologic, dacă copiii au început școala și nu mai ai ”acces” la vacanțe lungi dar, ai chef de-o ieșire de-o zi sau două la o azvârlitură de băț de oraș, încercă o ”evadare” pe Valea Doftanei, la lacul Paltinu sau, mai sus, în munte, spre Teșila sau Trăisteni sau, de ce nu, și mai departe până chiar la Săcele și Brașov.

     Se poate ajunge cu mașina, cu motocicleta sau, pentru cei ce iubesc mișcarea fizică, cu bicicleta. Traseul clasic urmează drumul dinspre Ploiești, pe DN 1, cu intrare prin Câmpina. De aici până sus le Teșila se fac cam 25 de minute dar, pe drum, te poți abate spre comuna Telega la celebra pușcărie Doftana. 

      Închisoarea este acum un edificiu în paragină dar să nu uităm că aici au fost ”cazate”, în perioada interbelică, personaje controversate ale istoriei noastre moderne, Corneliu Zelinski Codreanu, Gheorghiu Dej, Botnăraș, Nicolae Ceaușescu și alții asemenea lor și, tot aici, în perioada comunistă a funcționat un fel de muzeu venerat de ”conducătorii partidului”, un loc de pelerinaj unde copiii și tinerii ”socialismului multirateral dezvoltat” erau ”înregimentați”, cu fast proletcultist, în detașamente de ”pioneri” sau ”uteciști”. Deci, dacă ai imaginație și ești un fun al emisiunilor TV Fort Boyard dă o fugă și la Doftana, unde poți reflecta și asupra faptului că, nu din cauza comunismului sau fascismului erau închiși aici ”tovarășii” și ”camarazii” aceia, ci pentru că unelteau împotriva statului român servind în solda unor state ostile României.

Pitorescul drum ce te conduce către comuna Valea Doftanei 

         Ne întoarcem acum la ruta noastră spre Paltinu. Drumul pare întortocheat dar reperele de urmat sunt clare: ”Strada Voilei” și  ”Șoseaua Paltinu”. Sunt ceva curbe strânse, serpentine și urcări în pantă dar, odată intrați pe Șoseaua Paltinu, scăpați de meandre și drumul devin simplu de urmat. De fapt ai și intrat în ”sânul” naturii, aerul e altul, mai curat, mai proaspăt și chiar și iarna, mai aromat. Copacii coboară parcă de pe pantele muntelui spre marginea drumului curioși, nevoie mare, să cunoască drumeții ce le trec pe la poale iar, alături de drum, râul jucăuș te însoțește urmându-și cusurul său neabătut. 
     Ai pregătit de-acasă ceva merinde pentru o gustare în aer liber? Foarte bine, dacă vremea e însorită trage cu ochiul în stânga şi-n dreapta și alege un loc de popas, imposibil să nu găseşti un tăpșan unde poți amplasa o măsuţă şi câteva scăunele de camping, iar dacă ai bicicleta la portbagaj, aici e locul potrivit să te pui pe pedalat. Dacă e vară și e cald parcă merge şi-un scăldat în gârla cu apă mică și limpede. Totuşi, pentru planuri mai mari, continuă drumul, mai sus, spre munte!

    Oglindă, oglijoară, care e cel mai frumos lac din țară ?    

    Șoseaua începe încet, încet, să fie strânsă, ca într-o menghină, de versanţii muntelui ce vin şi din stânga şi din dreapta. Imediat apare în faţa maşinii un zid impresionant de beton: e barajul de pe râul Doftana. Pare o stavilă uriaşă în calea călătorului, numai că drumul nu se oprește, coteşte spre dreapta pe un urcuş cu serpentine scurte şi viguroase ce te scot degrabă deasupra lacului.
    Orizontul se deschide peste întinderea de apă aşezată cuminte în căuşul munţilor. O lucrare care ascunde un război greu dat de ingineri cu natura. Acum însă e pace, timpul a vindecat rănile, iar natura a adoptat lacul ce aprovizionează cu apă Câmpina și Ploieştiul.
    Pe marginea lacului șoseaua se agață spectaculos de coasta muntelui, dar e docilă și te conduce în siguranță mai departe. Deja apar pensiunile şi locurile de campare pentru rulote și corturi. Pentru cazare poţi face documentarea şi rezervările pe turisminfo.ro, lapensiuni.ro ori pur şi simplu pe Google cu căutare "pensiuni valea doftanei".  
     Cam la 20 km depărtare de Câmpina, se intră în satul Teșila și apoi în Vale Doftanei. Pe stânga şi pe dreapta case frumoase, cele mai cochete sunt cele bătrâneşti construite din bârne şi acoperite cu şiţă. Din păcate cele moderne nu sunt toate reușite arhitectural, ba unele se pot ”lăuda” cu statutul de ”khitsch perfect”. Acestea, ultimele, în marea lor majoritate aparţin "întreprinzătorilor" din silvicultură, îmbogăţiţi prin exploatarea ”inteligentă” a pădurilor. Nu lipsesc nici vilele VIP-urilor care au redescoperit aici natura şi pacea interioară (de ex. familia Anastase dacă vă mai spune ceva acest nume, funcția și gradul ei).
      Dar pentru un picnic în "sălbăticie" tot trebuie să mai urcați. Nu mult după ieşirea din comuna Valea Doftanei asfaltul se termină, iar drumul pietruit intră în pădure și, dacă îl urmați cu determinare, dar numai cu 4x4, veți ajunge la Săcele în județul Brașov. 

Vile și bunăstre în Valea Doftanei. Doar din oierit? 

        Pe tot acest traseu, din jurul lacului și până sus în munte, peisajul este de vis și cu cât te afunzi în pădurea de brazi, dincolo de satul Teșila, spre ”Podurile Văii Negre”, liniştea devine din ce în ce mai prezentă și doar susurul pârâului ce-şi caută de drum la vale sau păsările cerului ce se zbenguie printre ramurile brazilor mai animă decibelii ambientali. Pornit într-o eventuală drumeție pe cărările de munte, singurii oameni pe care îi mai poţi întâlnii sunt ciobani din Valea Doftanei, Întorsura Buzăului sau din Săcele, ei mai cutreieră pe aici muntele cu vitele, mioarele şi ciobăneștii lor. De-i întâlniţi întrați în vorbă cu ei și încercați fără ezitare să le cereți ceva merinde, contra cost puteţi procura o bucată de brânză adevărată, caş în coajă de brad sau celebra "caşcavea" de Valea Doftanei.     

Comercianții de succes ai ”cașcavelei” de Valea Doftanei

    Și pentru că am adus vorba de ”specialitatea casei” să nu uitați că, în fiecare toamnă, la început de septembrie are loc în comuna Valea Doftanei, ”Festivalul Cașcavelei”, o serbare ce se vrea câmpenească pe care, deși mulți o califică ca fiind organizată cu destul amatorism, eu zic că are farmec și te bine dispune. Fumul de la grătarele la care se frig pastrame și se coc bulgării de mămăligă ai unui bulz de inspirație autohtonă se amestecă în acordurile de țambal și acordeon cu ritmurile de sârbe și hore și cu zarva făcută de vânzătorii de cașcavea, țuică sau cârnați de oaie, ce-și laudă gălăgios și fără reținere marfa autentică.
    Din păcate, în zonă oamenii sunt ocupați mai mult cu păstoritul, cu ”activitățile” forestiere și mai puțin cu acoperirea serviciilor turistice, așa că restaurantele sau terasele cu servicii a la carte, lipsesc. Singurele locuri unde puteți totuși mânca bine sunt pensiunile. Aici însă s-ar putea să fiți condiționați de achiziționarea unui întreg pachet turistic ce conține, bineînțeles, cazarea pentru cel puțin o noapte, ceea ce până la urmă nu e ceva rău.  În acest caz însă rezervarea  este obligatorie și trebuie făcută din timp.
     Oricum, dacă sâmbăta sau duminica aveți furnici pe talpă și sunteți sătui de Sinaia, Predeal, Poiana Brașov etc, vă recomand această evadare de o zi, eventual și o înnoptare, pe Valea Doftanei. Se programează și se planifică cu ușurință, e fezabilă, accesibilă și reconfortantă ! Hai liberare !