GORJUL, BRÂNCUŞI şi MĂRUL DE AUR

    

       Afurisitul de computer şi confortul casnic erau cât pe ce să mă facă să înţepenesc în fotoliul domiciliar şi să uit de faptul că o "ieșire” în octombrie echivalează cu o ”baie” de culoare. Cum vine asta ? Se face că, de la Sfântă Maria Mică şi până la Sfântul Dumitru, mama natură oferă un spectacol cromatic de neegalat. În această perioadă a anului Persefona, responsabila cu savoarea vieții în sezonul cald, îşi cam face bagajele pentru a se retrage în regatul domnului Hades, ce figurează pe post de soţ cu program redus și responsabilități de ciufulit aşternuturi numai în sezonul hibernal. În semn de rămas bun, bunele ei prietene, Driadele, se îmbracă elegant alegând din garderobă ploaie de frunziş multicolor, se pudrează matinal presărându-şi diafan, peste vârfuri de copaci, praf de brumă argintie şi parfum de crizanteme. Și, gătite așa, ies ţinându-se de mână la parada autumnală încântând o lume întreagă cu o mare de culori ce parcurge "paletarul" de la verdele cel stins pân la ruginiu aprins. Ăsta da spectacol! Numai că mesajul e cam trist şi transmite-n clar că decorul ăsta pastelat este chiar ultima strigare pentru orice preumblare (n-am găsit altă rimă) !  

         Din începutul ăsta de melancolie poetică şi anchiloză reumatică doar prietenii te mai pot scoate! Eu am noroc de unii care se ocupă de turism şi sunt tare pricepuți să te ia de mânuţă şi, fără prea multe discuţii, să te înfigă într-un autocar ce are drept ţintă un colţişor fascinant de Românie. De data asta a fost unul pitoresc pe care, din păcate, îl cunoşteam doar din auzite şi de la Teleenciclopedia acolo unde, din când în când, se mai vorbea de Brâncuşi.

Ieşirea a avut drept ţintă regiunea Gorjului, de la Rânca la Tismana via Târgu Jiu, iar camarazii mei de drum, ce potriveală, au fost oameni cu mare pricepere în ale turismului, jurnalişti români şi străini din 16 ţări (Filipine, America, Ucraina şi Rusia). Obiectivul deplasării a fost executarea unei evaluări turistice pentru destinaţiile  din zona Gorjului şi, în special, a „Axei Brâncuşi” din Târgu Jiu, adică a celebrei compoziţii sculpturale alcătuite din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana Infinitului.  Mai precis, jurnaliştii au avut responsabilitatea de a găsi ”pe Jii” argumentele necesare și suficiente spre a acorda, acestei zone, „Mărul de Aur”. 

        Preţioasele fructe dobândite de turismul românesc în 2009        

Atenţie, denumirea de care vorbim este departe de a defini brandul vreunei cârciumi sau al vreunei poveşti cu feţi frumoşi. "Mărul de aur" este o distincţie acordată de FIJET – Asociaţia internaţională a jurnaliştilor de turism - www.fijet.net – care a fost instituită în 1970 şi care a onorat, până acum, peste 45 de destinaţii turistice din toată lumea. Distincţia se pretinde un echivalent al Oscarului hollywoodian în varianta industriei turistice.  Adică este un premiu de excelenţă care merge să răsplătească eforturile profesionale făcute pentru promovarea şi dezvoltarea turismului de către o ţară, un oraş, o organizaţie sau o simplă persoană. 

         Primii care s-au bucurat de a acest premiu, în 1971, au fost sicilienii, iar noi românii ne mândrim cu el din 1975, atunci când au fost recompensate Mănăstirea Moldoviţa şi Bucovina în întregul ei. În 2009, România a mai primit trei mere, pentru Mărginimea Sibiului, pentru Delta Dunării şi pentru compania aeriană Blue Air.

Dar să revin la călătoria mea de weekend autumnal cu mărturisirea făcută cu o mâna pe inimă și cealaltă pe tastatură: sincer, a fost o revelaţie! Partea asta de Românie este, în lipsa unei promovări susţinute şi a unei infrastructuri corespunzătoare, în afara oricărui consum turistic demn de remarcat. Numai aşa se face că, de-a dreptul neîntemeiat, în planurile noastre de vacanţă sau de weekend, un drum prin Gorj este, în cel mai fericit caz, pe ultimele locuri în lista de preferinţe. O dovedesc și cifrele care vorbesc doar de vreo de trei zeci de mii de vizitatori pe an...

  Întâmpinarea oaspeţilor este un ceremonial de mare preţ la gorjeni  

 Şi eu, ca şi colegii de călătorie ce au explorat turistic zona, am descoperit că, dincolo de cifre și de bariera creată de lipsa informaţiilor promoţionale, există peisaje sfâşietor de pitoreşti şi oameni minunaţi. Despre ce să vorbesc mai întâi ?  De frumuseţea panoramei montane privită de la înălţimea Transalpinei, despre plimbarea spectaculoasă făcută prin culoarul îngust şi stâncos al Cheilor Sohodolului sau despre armonia aproape îngerească de care eşti cuprins în pridvorul Mânăstirii Lainici.

În primul rând despre oameni, care sunt frumoşi, primitori şi gospodări. Cel mai mult mi-a atras atenţia un aspect ce pare oarecum banal, dar important dacă luăm în calcul dependenţa noastră alimentară, atât de mare, faţă de "puiul congelat" de la supermarket. Ei bine, în afara faptului că fiecare ogradă este atât de atent îngrijită încât pare o grădină a raiului, privind prin curţile cu pricina mai constaţi că ţăranii gorjeni, în comparaţie cu alţi conaţionali, au plăcerea de  a coabita ecologic şi fără prea mare fandoseală cu o puzderie de orătănii: mişună curţile gorjenilor de găini, raţe şi curci. Înaripatele sunt omniprezente, iar despre această situaţie devenită parcă anacronică în lumea "satului globalizat"  am primit şi lămuriri, venite cu simplitate de la un venerabil ţăran care, în timp ce se pregătea să mă "lumineze" în privinţa păsăretului din curtea sa, şi-a tras pălăria uşor spre ceafă, a mirare şi, peste ulucile gardului, mi-a zis: „Păi, e o mare ruşine, vericule,  să nu ai aşa ceva în curte!" Cum ruşine e, se înţelege de la sine, ca tu călător ostenit să nu primeşti o cană de apă de eşti însetat ori un colţ de pâine de eşti înfometat. Aşa e în lumea asta a Gorjului de sub munte, omenia şi pitorescul merg mână în mână.

 La cules de mere roşii, dulci şi aromate. O plăcere să muşti din ele! 

E toamnă şi livezile aflate la tot pasul expun meri împovăraţi de poame mari, rotunde şi roşii ce ştiu a face, precum curtezanele versate, dulce cu ochiul trecătorilor ca îndemn la degustare. Gutuii înmiresmează aerul cu fructele lor galbene şi voluptoase, iar perii şi prunii completează decorul apetisant demn de  un minunat cadru autumnal pictat, renascentist sau poate postmodernist, ca replică , de început de mileniu trei, adresată lui Botticelli.

La oraş, în Târgu Jiu, e impresionant să vezi cum s-au păstrat casele vechi, mai ales cele cu valoare istorică şi culturală. Asta nu înseamnă că urbea duce lipsă de dezagreabilele „cutii de beton” ale perioadei comuniste, însă gorjenii nu s-au repezit cu buldozerele în tot ce le-a ieşit în cale şi, în ultimii ani, au rezistat cu brio ispitelor de business imobiliar şi au ştiut să-şi protejeze bijuteriile arhitecturale ce le-au fost lăsate moştenire. O atitudine lăudabilă şi evident în antiteză cu ce se întâmplă în capitală sau în alte oraşe mari ale ţării unde clădiri de patrimoniu, dacă nu sunt lăsate în paragină, sunt puse la pământ de dragul "tunurilor" imobiliare.

În Târgu Jiu, de la clădirile ce adăpostesc diverse instituţii şi până la simple imobile particulare, orice construcţie care a avut ceva frumos în înfăţişarea ei, a fost recondiţionată,  văruită şi primenită, astfel încât acum,  pe o mare parte a străzilor din oraş, călătorului i se arată, din curţi îngrijite şi împodobite cu trandafiri,  construcţii armonioase ce fac cinste locului. Dragostea faţă de  frumos şi artă, dragostea faţă de trecutul obştii şi tradiţia locului e o trăsătură fundamentală a gorjenilor, altfel Brâncuşi nu ar fi răsărit dintre ei.

Despre locuri e şi mai mult de povestit, aşa că la întrebarea: „ce merită văzut în Gorj?” am să răspund, cât se poate de scurt, cu câteva sugestii, într-o ordine ce ţine mai degrabă de apropierea de centrul ţării.

   Cheile Olteţului, o "portiţă" deschisă spre masivul Parâng   

      Pe drumul dinspre Râmnicu Vâlcea spre Târgu Jiu vizitaţi Mânăstirea Polovragi, aşezată în „gura” Cheilor Olteţului. Peisajul este fabulos şi, privit dinspre sud spre nord, are o dinamică aparte. La început este dominat de dealuri molcome presărate cu pajişti întinse pe care se lăfăie vaste livezi împovărate de fructe, pentru ca apoi, când ajungi cu privirea spre nord, să descoperi că monotonia este întreruptă cu severitate de zidul crenelat al munţilor Parâng, prin ale căror văi stâncoase Olteţul şi-a croit drum sculptat natural cu „chei” abrupte şi spectaculoase. Tot aici, de neratat este şi Peştera Polovragi, un extraordinar fenomen carstic. Plimbarea de la mănăstire la peşteră o poţi face pe jos, cu bicicleta sau, dacă te învoieşti cu vreun sătean, cu căruţa. De maşină poţi uita o zi sau două, pentru că şi o drumeţie spre piscul munţilor Micaia este pe cât de tentantă pe tot atât de pitorească. De fapt, din Polovragi, pornesc multe trasee destinate drumeţiilor montane ce te poartă spre culmile munţilor Căpăţânii. Dacă însă condiţia fizică nu vă permite o despărţire, fie şi temporară, de autovehicul dumneavoastră aveţi la dispoziţie şi alte opţiuni, tot din Polovragi, prin Baia de Fier, se ajunge pe şosea şi se poate vizita un alt spectacol speologic, cu un nume pe cât de sugestiv pe atât de celebru: Peştera Muierilor.

         Se poate înnopta la orice pensiune din Polovragi sau din Baia de Fier, iar rezervările se documentează şi se aleg, cu două sau trei clicuri, de pe site-ul booking.com sau ca variantă analogică prin telefon la agenţia Gorj Turism (tel. 0253.22.74.35) - care vă consiliază şi vă pune la dispoziţie un pachet întreg de servicii (cazare, masă, transport etc).

         Poarta Sărutului, o altfel de poartă pentru o altfel trecere            

          În Târgu Jiu, must see este Calea Eroilor, o creaţie 100% Constantin Brâncuşi, ce se derulează pe o axă de la vest la est, adică în sensul invers al drumului solar diurn, de la „Masa Tăcerii” la „Coloana Infinitului”. O plimbare plină de semnificaţii în care, dacă aveţi interesul, puteţi decoda, fără mari eforturi intelectuale, cumintele mesaj brâncuşian. Riscul de a cădea, pe acest drum, în oala cu „melancolie blegoasă” e minim,  plăcerea de a petrece timpul în „pictoriale” e ca o centură de siguranţă ce vă ţine departe de orice stare meditativă.  E molipsitor  gestul, comun tuturor vizitatorilor,  de a te imortaliza în cât mai multe selfie-uri, alături de sculpturile lui Brâncuşi. De altfel fiecare capodoperă emană o tainică vibraţie, există acolo atât de multă armonie şi cuminţenie încât cu greu te dai dus mai departe. Totuşi la masa tăcerii rezistaţi ispitei de a vă poza şezând pe vreun taburet, e interzis acest lucru. Interdicţia este una ce ţine de bun simţ şi de respectul pe care îl acorzi unei opere de artă, chiar dacă nu o înţelegi prea bine...

         Casa memorială Constantin Brâncuşi, ea însăşi o poveste.         

         Ca să-l  înţelegi cât mai bine pe Brâncuşi şi fenomenul cultural generat de el în lumea modernă, trebuie să mergi la Hobiţa, acolo unde ai să vezi o căsuţă identică cu cea în care a copilărit, până la vârsta de 9 ani.  Într-o curticică străjuită de o splendidă poartă cioplită în lemn, micuţă, cu doar două cămăruţe şi o prispă de-a lungul faţadei, se arată o splendidă bijuterie  a arhitecturii rurale româneşti. Ridicată din bârne, acoperită cu şiţă şi, în camere, cu pământ bătătorit pe jos, casa te obligă să constaţi că nu opulenţa sau luxul au creat armonia universului românesc, ci modestia, simplitatea şi bunul gust al ţăranului român. Privind la căsuţă parcă şi vezi faţa blândă şi plină de pace a lui Brâncuşi. Aici a înţeles el, ceea ce românii de azi nu mai vor bugetar să înţeleagă, că Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici!

Simplitatea locului are darul de a te trezi la realitate, stare în care realizezi, smerit, că monştrii urâtului din beton şi inox, cei care cu disproporţionalitatea şi gabaritul lor exagerat ne agresează şi ne otrăvesc cotidianul în imediatul nostru ambient urban şi spiritual, cei importaţi fără discernământ dintr-o lume minimalistă care la rându-i îi contestă, ar trebui alungaţi (citiţi vă rog, demolaţi)!

Biserica Sf Ioan Botezatorul din Curţişoara, o contemporană
 a lui Tudor Vladimirescu 

   Când vine vorba de arhitectura autentic sătească trebuie musai menţionată Curţişoara, ea însăşi un argument la manifestul împotriva mastodonţilor din beton. Curţişoara este un colţ de rai ce trebuie vizitat. Ea a apărut pe harta turistică a zonei printr-o inspirată iniţiativă muzeală (în 1968 !) şi a fost concepută cu foarte mare aplecare pentru tradiţie, frumos şi etnografie. Aici satul tradiţional a fost reprodus şi întreţinut la scară istorică într-o veritabilă replică a Muzeului Satului din Bucureşti, evident mai mic dar mai consistent şi mai armonios, cu locuinţe şi alte construcţii ţărăneşti prezervate doar din zona gorjeană. Un spectacol arhitectonic unic, o călătorie în timp ce te poartă în universul pierdut al satului românesc de odinioară.  Vizita aici prilejuieşte turistului şansa de a vedea „in situ” gospodării ţărăneşti autentice cu mobilier şi  acareturile curţii în inventar complet. Din sat nu lipsesc cule, bordeie, biserica, fântânile şi porţile sculptate în lemn. E fascinant să vezi cum stau la un loc, toate aceste nestemate, mândre şi cuminţi, pe uliţele unui sat încremenit în timp. Deci neapărat de văzut ! 
        Ce ar mai fi de vizitat?

     Pe drumul spre munte, dincolo de satul Runcu, se derulează superproducţia geologică,  Cheile  Sohodolului. Se ajunge cu maşina, dar traseul prin chei se parcurge pe jos, prilej de admirat dantelăria săpată de ape în stâncă. Sfat: furişaţi-vă până „La nări” şi, ajunşi aici, ridicaţi privirea spre creastă, unde veţi vedea „Inelul Domniţei”. Locul este croit atât pentru fotografi cât şi pentru curajoşii ce practică escalada. E bine să aveţi o gustare la pachet, profitaţi şi faceţi pe undeva pe-aici un picnic, sunt suficiente locuri de odihnă  pe malul râului de munte.      

MânăstireaTismana, cel mai vechi aşezământ monahal al Valahiei este şi ea pe listă. Vizitaţi neapărat Tezaurul, este cel mai bogat din sudul ţării şi reţineţi că la Tismana, în al doilea război mondial, întrega avere a Băncii Naţionale a României – 190 tone aur!- şi o parte a celui polonez - 3 tone aur – au fost puse, cu succes, la adăpost atât de poftele hitleriste cât şi de cele staliniste.

  Adulterul, păcatul denunţat în tabloul judecatii de apoi de la Lainici   

Un alt aşezământ monahal, o altă ţintă pentru vizitatori: Lainici. Împrejmuit de zid, complexul mânăstiresc adăposteşte două biserici şi mai multe curţi interioare.  Biserica veche (1812) păstrează în pridvor, pictată, scena biblică a  judecăţii de apoi.  Este de văzut pentru că, deşi tema este foarte des întâlnită la bisericile noastre ortodoxe, aici se prezintă  într-o variantă originală. Spre exemplu  râul ce separă iadul de rai, cel care  în mod tradiţional apare pictat roşu ca „de foc”, aici apare zugrăvit în negru - „de catran”. În acelaşi tablou, în zona păcatelor de neiertat, ce te aruncă direct în iad, este reprezentat, cu mult umor, adulterul. În scena inspirată parcă din lupanarele din Pompei, în mod neobişnuit, femeia este înfăţişată stând „călare” şi conducând păcătos întâlnirea amoroasă, iar „Aghiuţă”, cu o umbrelă uriaşă, protejează ”actul desfrânării”...  Interiorul bisericii rezervă şi  alte surprize murale, cum treci pragul, de jur împrejur eşti întâmpinat de sfinţii filozofi ai întregii umanităţi şi ai tuturor timpurilor ce te privesc doct şi împăciuitor cu speranţa că tu, păcătosul, ai să găseşti o cale să te împaci cu tine însuţi. Din istoria aşezământului mai trebuie amintit că aici, după războiul ruso - turc din 1812, şi-a găsit adăpost temporar  Tudor Vladimirescu. Pandurul se ascundea de administraţia otomană pentru că luptase, ca mercenar, de  parte armatei ruse.

  Cu bucate gustoase şi cu vinuri alese îşi aşteaptă Gorjul oaspeţii   

Ehei, multe ar mai fi de povestit din şi despre grădina cu mere de aur a Gorjului, pe care am vizitat-o cu ajutorul şi la îndemnul prietenilor.
      Le mulţumesc aici cu plecăciune şi sincere îmbrăţişări. 

       Orice călătorie însemnă în primul rând amintiri minunate aşa că, la final, chiar dacă a trecut ceva timp de atunci, am să aştern virtual pe această pagină o vorbă de laudă către Laura Dragu, sufletul organizării acestui infotrip superb. Sper din toată inima că, Mărul de aur, acordat în cele din urmă, să fie răsplata pe deplin meritată a muncii dumneaei pentru promovarea turistică a Gorjului. Tot din respect pentru amintirile frumoase am să menţionez, because We Can Do It, prezenţa de atunci a Corinei Martin cea care în ANAT, prin energia sa inepuizabilă, chiar şi când nu mai era preşedintele acestei asociaţii profesionale, a inspirat cu viziunea dumneaei, pe foarte mulţi oameni de turism şi i-a încurajat şi sprijinit să-şi promoveze cu dragoste şi pasine regiunile turistice din care provin.
      Destăinuirile de suflet fiind făcute, sfătuiesc orice drumeţ cu planuri de călătorie ca, măcar pentru două sau trei zile, să ia în calcul o excursie în Ţara lui Brâncuşi. Să ia calea spre Tismana şi Hobiţa, spre Lainici şi Curţişoara, locuri minunate în care a dat binişor în copt râvnitul „Măr de aur”, consfinţind astfel faptul că Gorjul este totuşi o destinaţie de călătorie cu totul specială, recunoscută internaţional. Şi încă un pont, ţinut ca delicatesă la final: gorjenii au o mâncare excepţională, naturală şi savuroasă, iar vinul e mult, curat, rece şi pe sufletul călătorului !

PS - Iniţíal am scris şi publicat acest text în oct. 2013. În toamna lui 2016 am refăcut o parte din traseul gorjean alături de admirabilul intelectual Horia Barna de la Institutul Cultural Român şi am constatat că zona este din ce în ce mai bine pregătită pentru primirea oaspeţilor. În acest sens am reactualizat articolul din 2013, fără a face însă modificări importante asupra poveştii şi impresiilor de călătorie. Iar recomandarea rămâne mai mult decât valabilă: Vizitaţi Gorjul. La drum, prieteni !