KOKKINO NERO. LA PLAJĂ, FĂRĂ FIȚE

Elenii erau convinşi că zeii lor, atotputernici  şi fără de moarte, îşi aveau reşedinţa pe vârfurile înceţoşate ale acestui munte fabulos. Aici sus, pe “Oros Olimbos”, credeau grecii antici că de-alde Zeus, Herra, Appolo sau Afrodita, se îmbuibau cu ambrozie şi nectar şi că, tot de pe crestele Olimpului, din plictis ori vanitate, cu puterile lor zeieşti urzeau intrigi prin care răscoleau şi puneau la grele încercări vieţile Titanilor sau Eroilor, acei băieţi frumoşi, viteji şi deştepţi puşi pe fapte mari. Gândiţi-vă numai la patimile lui Ahile sau la cele ale lui Prometeu. Cum adică să ţi se dea atributul invincibilităţii în proporţie de 99 % şi să fi lăsat „descoperit “, fie şi numai cu un procent, taman la un călcâi, în care ai să ţi-o și iei când îţi va fi lumea mai dragă ?! Sau drept “răsplată” că ai fost un tip de caracter şi ai redat oamenilor tehnologia focului, să fi legat de ditamai bolovanul, cu “pateul” la vedere, oferit zilnic, a la carte, într-un meniu plictisitor de repetitiv, unui vultur pe cât de caucazian pe tot atât de hulpav?

Evident că lista pătimiţilor e lungă şi numai dacă zicem Paris, Elena, Priam, Menelau, Minos, Icar, sau Ulise, am şi umplut, cu sute de volume, câteva zeci de biblioteci pretenţioase.

  Legați centurile de siguranță, la orizont, lăcaşul zeilor olimpieni! 

Lăsăm însă miturile vechii Elade să se odihnească printre filele cărţilor de vacanţă, pentru a le răsfoi pe îndelete mai târziu, la un frappe grecesc, pe o plajă însorită și ne concentrăm atenţia către masivul olimpian.
       Călătorul, îndrăgostit de drumurile greciei de astăzi, cu siguranţă are întipărită în faţa ochilor imaginea spectaculoasă pe care muntelele i-o oferă, drept ofrandă, la întâmpinare. Mai întâi se arată ca un miraj, iar apoi, pe măsură ce te apropii de el, devine din ce în ce mai impresionant, pentru ca, în final,  muntele să se arate în toată puterea și semeţia sa, cu contururi clare care evidențiază fără ostentație vârfurile sale zvelte ce se avântă până la trei mii de metri altitudine, pricină pentru care, nu de puţine ori, sunt acoprite cu mantie de zăpdă. În fapt, lanţul muntos îşi desfăşoară „spinarea” colţuroasă pornind mult mai din sud, dinspre zona Volos. Crestele străjuiesc, dinspre vest, întreg golful Salonic, care este mărginit, la rându-i, spre est, de peninsula Casandra. Înşiruirea stâncoasă răsare odată cu Muntele Pelion, direct din talazurile înspumate ale Mării Egee şi lasă în urmă, pierdute printre valuri, ca două lacrimi, insulele Skiathos şi Skopelos. Rădăcinile muntelui se ridică din mare precum degetele răsfirate ale unei mâni ce se opintește  să ridice parcă întreg pământul în picioare. Printre degetele încordate se deschid în mare minunate golfuri care adăpostesc locuri pline de farmec în care oamenii n-au întârziat să-şi dureze adăposturi şi așezări pitoreşti. Printre ele și Kokkino Nero, micuța destinaţia de vacanţă de care am să vorbesc aici.

  Satul de vacanţă Kokkino Nero, adăpostit și de mare și de munte...  

      Aflat la 40 km sud faţă de mult  mai „populara” staţiune litorală Paralia, vechiul sat pescăresc din prefectura Larisa  este foarte puţin cunoscut în România. Pitit la poalele munţilor, Kokkino Nero este astăzi un veritabil sat de vacanţă, pitoresc şi primitor ce oferă turiştilor, în majoritate polonezi, o oază de linişte într-o atmosferă predominant și autentic grecească.

Calea cea mai simplă prin care se poate ajunge la Kokkino Nero este cu autoturismul, pe traseul ce traversează Bulgaria. Nota bene, în anul de grație 2017, în Bulgaria se circulă bine, şoselele sunt bune, au dispărut ambuteajele, iar restricţiile de viteză nu mai sunt atât de severe ca în anii 2000. În plus, bulgarii stau mai bine ca noi la autostrăzi şi practic o bună parte din drum, de la Ruse la Kulata (inclusiv pe centura Sofiei), se fac pe autostradă (unde 120 km pe oră viteza acceptată). La trecerea de frontieră Giurgiu – Ruse se plăteşte taxa de pod, la dus românilor (13 lei, tarife valabile în 2017) și la întors bulgarilor (4 leva sau 2 euro). Pentru Bulgaria taxa de drum se plăteşte la ghişeele particulare amplasate imediat după trecerea frontierei, dar atenţie la tarife percepute de casieri (8 euro pentru o săptămână sau 15 euro pentru două săptămâni) căci „gaspadin tavarisci” sunt puşi pe jecmăneală. Tot la vamă, fiţi prevăzători şi schimbaţi ceva bani în Leva, să aveți la portofel când alimentați cu benzine sau motorină. E preferabil s-o faceți pe teritoriul bulgăresc unde combustibilii sunt mai ieftini şi de bună calitate (circa 1 euo sau 2 leva un litru la staţia OMV - Sandanski). În orice caz alimentaţi înainte de a intra în Grecia unde benzinăriile sunt destul de rare, cel puţin până la Salonic. De la Promaconas (localitatea greacă de frontieră) şi până aproape de destinaţia noastră, drumul se parcurge pe autostradă, cu taxare în mai multe puncte (tarife în 2017 cuprinse între 1,2 euro si 2,4 euro) ceea ce implică un buget de circa 8 euro pentru un autoturism.

Este adevărat, drumul cu maşina din România până în Grecia pare cam lung (12 ore la volan) şi, pentru unele buzunare, cam „piperat” (500 lei dus-întors) dar, pe bune, eşti în vacanţă și asta îți dorești, să călătorești și să vezi lumea !

Există şi alternativă, cu trenul de la Bucureşti la Larisa via Salonic. Din Larisa sunt autobuze cu program regulat care vă pot aduce confortabil în Kokkino Nero. Timpul petrecut pe drum, din România la Kokkino Nero, este de ordinul zilelor, însă călătoria cu trenul, turiştii pasionaţi o ştiu, are un farmec aparte.

Baie cu nomol in Kokkino Nero, în căutarea panaceului perfect...

Numele satului de vacanţă se trage de la pârăul ce coboară din munte, prin mijlocul localităţii, pentru a se vărsa, fără alte pretenţii, direct în mare. Cu toate astea nu este un râu oarecare, el aduce cu sine, de pe versanţi, aluviuni bogate în minerale şi metale, substanţe ce conferă apei o culoare roşiatică (echivalentul pentru cuvântul „apă” în limba greacă este: nero, ar pentru „roșu” - kokkinos).

Din aceste motive, oamenii nu au întârziat să bage în „cercetări” pârâul pentru a depista la el eventuale calităţi curative şi, uite aşa, s-a împământenit ideea că “apa  roşie”, pe care localnicii au botezat-o “Kokkino nero”, ar avea efecte tămăduitoare. Drept consecinţă, au amenajat pe cursul inferior al apei un loc cochet,  cu câteva bazine de scăldat, pe care le-au numit “terme”. Aici, turiștii pasionaţi de elixiruri și băi „porcești” s-au și apucat de scăldat și de “tapetat”, întreg corpul cu mâlul roşiatic, inclusiv pe ”vulnerabilele” călcâie,  în speranţa că astfel vor dobândi miraculoase imunităţi sau frumuseți răpitoare.

 Liber la plajă, liber la scăladat, liber la vacanţă. Libertate să trăieşti ! 

     Termele sunt doar un bonus la tot ceea ce oferă în realitate satul de vacanţă. Să începem cu plajele, sunt vreo 4 la număr, două în localitate şi alte două, simetric, de-a stânga şi de-a drepta ei, la vreo 2 km distanţă unele de altele. Plajele sunt un amestec de nisip şi pietriş pe care turiştii îşi pot aşeza, fără să fie deranjaţi de cineva, prosoapele, umbrelele şi şezlongurile. Dacă vorbim de atmosferă trebuie spus că, până către ora 11.00 a zilei, aglomeraţia este cvasi absentă, locul este stăpânit de-o linişte „suspectă” în care doar micile talazuri ale mării şi “gângăniile cântătoare” - tzitzikas - contribuie la ambianţă sonoră. Apa este limpede, curată, are culoarea smaraldului şi-un parfum aparte ce te duce cu gândul a pepenele galben. Dacă zeii olimpieni au binecuvântat pe  greci cu ceva anume, apoi marea este binecuvântarea lor! În majoritatea timpului valurile lipsesc iar aspectul general este al unei imense piscine. Fără urmă de curenţi, apa este de-a dreptul prietenoasă iar salinitatea sa te susţine cu blândeţe la suprafaţă. În atare condiţii înotul este o plăcere fără egal, dacă starea de plutire leneşă, mai mult decât molipsitoare, se poate numi... înot.

        Prin grija unor administratori nevăzuți, fiecare plajă are câte un locușor amenajat cu şezlonguri și umbreluțe de soare. Proprietarii însă sunt discreți, nu trag pe nimeni de mânecă şi nici nu percep taxa de şezlong. Condiţia pusă cu politeţe, pentru a rezerva un loc la umbră, se rezumă la consumul unei beri sau a unui pahar de vin rece, a unei îngheţate sau a unui  frappé, pentru care se percep sume modeste ce nu depăşeşte 5 euro pe perechea de şezlonguri, umbrelă şi măsuţă. Cu alte cuvinte plătești o consumație de bun simț și stai, pe șezlong, la umbă.

 O lume solară și agvatică croită anume pentru liniște turiștilor... 

    Pentru că versantul muntelui se ridică direct din apa mării, lăţimea plajei nu depăşeşte 10-15 metri. Vegetaţia, formată din arţari, măslini sălbatici (agrieliá), smochini, sălcii şi alte varietăţi specifice locului, coboară de pe versant până la limba de nisip a plajei şi aduce cu sine, la orele amiezii, bine meritata umbră la care te poţi refugia din calea  “mâniei” fierbinţi a lui Helios. Instalat comod sub ramurile copacilor descoperi,  pe lângă răcoare, o adevărată simfonie de parfumuri vegetale în care aromele catifelate de smochin deţin tema principală a partituri.

                Odată cu apariția umbrei copacilor pe plajă urmează un alt spectacol, apar copii. Care mai timid, care mai jucăuş, care cu colac, care cu plută, care cu ochelari subacvatici şi cu labe de scafandru cu toţii sunt doritori de îmbăiere grabnică. Ca la o comandă nevăzută copii se avântă, supravegheaţi de bunici şi părinţi, în apă. Marea scăldă a început. Fără zbierăte, fără îmbrânceli, fără ţipate şi plânsete răzgâiate, chiotele şi bună dispoziţia copiilor molipseşte pe toată lumea de pe plajă. Parcă acum merge cu şi mai multă plăcere o bere rece! Pe la ora 13.00 însă, gata. Cu mare, cu mic, oamenii se retrag la masa de prânz şi siestă. Cum cazarea e la doi paşi e bine să urmezi şi tu protocolul, asta dacă nu ţi-ai luat la pachet şi ceva  gustări cu planul şi dorinţa de a sta, cât e ziua de lungă, pe plajă. Nu e nici o supărare. La urma urmei şi reîntoarcerea pe plajă după orele  amiezii, către ora 17.00, este o adevărată placere, ca să nu vorbim de îmbăierile nocturne la lumina lunii şi a stelelor… Doamne, ce desfătare!

Reședința mea de vară e la țară... în Grecia continentală !

Cazările în Kokkio Nero sunt în majoritate la pensiuni, sau în vile de vacanţă. Sunt şi câteva hoteluri, arvunite însă de agenţiile de turism poloneze. Booking.com rămâne varianta cea mai sigură pentru rezervări, cu suficiente variante şi oportunităţi aflate la alegerea turistului navigator pe internet. Personal am ales această cale deşi la destinaţie am descoperit că sunt suficiente variante de exploatat şi direct la faţa locului. Cazarea pentru familia mea s-a numit Paparitzou Apartments. O camera simplă, cu trei paturi, plus facilități cum ar fi o mică bucătărioară dotată cu chiuvetă, frigider şi plită electrică, un grup sanitar cu duş și, perla coroanei, o terasă umbroasă şi spaţioasă pe care am sevit în fiecare zi micul dejun. Simplist, liniştit, foarte curat şi foarte aproape de plajă.  Mobilier decent, aşternuturi curate, din fibră naturală (deci răcoroase), prosoape albe, moi, din bumbac. Gazdă primitoare, discretă, fără insistenţe dezagreabile dar  gata oricând să răspundă, cu puţina engleză pe care o ştia, la curiozităţile noastre. Wii-fi la discreţie! Pe scurt, o cazare de 50 de euro pe noapte pentru trei persoane ce şi-a meritat cu prisosinţă fiecare eurocent. Îmi pare bine s-o spun, mai ieftin ca pe litoralul românesc în aceeaşi perioadă de vârf a anului (august 2017). Aici însă, încercarea de a găsi similitudini și paralelisme între litoralul românesc şi cel egeean se opreşte. Comparaţiile sunt inutile între Marea Neagră, fie ea şi la Nisipurile de aur, şi Marea Egee. Între cele două destinaţii de vacanţă, cu onestitate trebuie recunoscut că, evidenţele înclină, din superlativ în superlativ, clar şi fără echivoc, către partea elenă!

                Nici cu mâncarea nu sunt probleme. Mica staţiune are întreprinzătorii ei. Începem cu mini- marketurile ce pun la vânzare alimente din care nu lipsesc lactatele (tzatzichi) şi brânzeturile (feta), legumele (roşii, castraveţi, cepă, ardei capia) şi fructele de sezon (piersici, caise, pepeni), tot felul de băuturi, bere într-o mare varietate de sortimente, vinuri care mai de care mai apetisante, curate şi gustoase, băuturi răcoritoare (Fanta, Coca cola, nectar de fructe etc) precum şi alte produse nealimentare de strictă necesitate de la hârtia igienică la cremă de plajă şi de la sprayuri anti ţânţari la tirbuşoane. Continuăm cu laboratoarele de patiserie de unde, pentru micul dejun sau chiar pentru gustările de peste zi, ai posibilitatea să te aprovizionezi cu delicioase plăcinte cu brânză sau cu spanac, cu cartofi sau măsline, cu bacon sau cu “de toate”  în plăcinte tip pizza. Curcubeu pe cerul gurii, nu alta!    

  Seara sunteţi aşteptaţi pe terasele tavernelor. Nu sunt multe însă fiecare își respectă cu prisosință clienții și îi răsfață cu ce au ele mai bun în materie de bucătărie și băutură. Două sunt de bază, Taverna Maria şi Taverna Elena. La prima meniul este puţin mai bogat, porţiile mai mari, vinul parfumat şi farmecul patronului mai evident. Elena are şi ea atuurile ei, terasa este amplasată chiar pe malul mării şi serviciul ospătarilor este mai profesionist. Felurile de mâncare sunt însă asemănătoare şi pe cât de clasice tot pe atât de gustoase. Peşte proaspăt, procurat în fiecare dimineaţă de la pescarii locali este gătit la grătar sau prăjit în ulei de măsline (dorada, stavrid, gavros), fructele de mare, tot foarte proaspete (caracatiţă, scoici, creveţi, calamari) sunt gătite însă după reţete locale (secrete!). Din listă nu lipsesc frigăruile suvlaki sau fripturile de porc sau de miel asezonate cu diferite garnituri de legume, salate sau cartofi prăjiţi. Nota de plată pentru o masă îndestulătoare, stinsă ponderat cu vinişorul casei sau cu bere autohtonă, nu depăşeşte pentru trei persoane 45 de euro. Decent !

Dacă plaja şi apa mării te vor lăsa să evadezi prin împrejurimi în căutarea de atracţii locale e bine de ştiut că sunt de vizitat, în sus pe coasta muntelui, enigmaticele ruine ale unui pod bizantin, precum şi  pitorescul Canion Calypso "prevăzut" cu lac şi cascadă spectaculoasă.

 Kokkino Nero este un loc cochet, fără fiţe, dar cu personalitate unde iubitorul de mare, soare şi linişte îşi găseşte destinaţia de vacanţă perfectă! Căci ce poate fi mai relaxant pentru turistul căutător de odihnă estivală, decât şederea leneșă pe fotoliul de rafie la malul mării, cu privirea pierdută contemplativ în zare, peste talazrile azurii ce parcă-i fredonează lent şi afectos, în ritmul brizei, nemuritorul sirtaki, compus de Mikis Todoriakis.

CHIŞINĂU. ATENŢIE, NU NE FURAŢI CAII !

       Înainte de a porni la drum să facem un exerciţiu de aritmetică pe temă rutieră. Călătoria cu maşina de la Bucureşti la Chişinău durează cam 6 ore. În aceleaşi condiţii de drum tot atât timp îți ia să ajungi la Cluj. Faţă deTimişoara sau Oradea, unde ajungi plecând din București, în 10 - 12 ore, Chişinău e o destinaţie mult mai apropiată. Tot așa, faţă de capitala de pe malurile Dâmboviţei, ca să păstrăm punctul de referinţă, Chişinău e mai aproape ca Suceava sau Bistriţa. Ce-i drept, oraşul basarabean este însă ceva mai îndepărtat de marile centre urbane din vestul României dar, chiar şi aşa, din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării şi până în capitala moldavă, drumul pe şosea ţine maxim 12 ore. Unde mai pui că poţi merge acolo şi cu trenul sau, mult mai rapid, cu avionul. Concluzia ? O ştie toată lumea, Chişinău este aci lângă noi, la „o aruncătură de băț” ! Și cu toate astea...

 

Defilarea tancurilor sovietice la 4 iulie 1940,
în Chişinău,  dupa raptul Ribbentrop-Molotov.

 Istoric, faţă de pământurile Basarabiei noi  românii avem sensibilităţi aparte. Ştim că lăcomia imperiilor şi calculele lor strâmbe au făcut ca ţinutul dintre Prut şi Nistru să fie rupt de restul teritoriilor strămoşeşti. Mai ştim că graniţa care ne desparte acum este rodul gândirii politice a doi nebuni şi a două puteri defuncte, Hitler şi Stalin, respectiv Germania fascistă şi Rusia sovietică care, prin tratatul semnat de miniştri lor, Ribbentrop şi Molotov, au hotărât ca Moldova să fie sfâşiată în două. Şi mai ştim noi românii că ocolo, peste Prut, de-a lungul timpului, administraţia sovietică a făcut împotriva oamenilor, crunte nedreptăţi şi abuzuri fără număr și de tot felul. 

Reintrarea armatei Române, în Chişinău, iulie 1941.

A deportat români şi a adus în schimb, din cele patru zări ale imperiului, alte etnii dezrădăcinate. Aşa că noi românii, oriunde am trăi pe planeta asta, considerăm, fără doar şi poate, că Basarbia este pământ românesc.

   În aceste circumstanţe, când nici spaţiul, nici timpul şi nici sufletul nu te ţin în loc, te-ai aştepta ca la Chişinău să întâlneşti turişti români la fel ca în Sibiu, Sighişoara, Suceava, sau Braşov. Din păcate realitatea este cu totul alta, pentru românii de azi, Chişinău este un oraș uitat care nu figurează sub nici un chip pe lista ţintelor turistice. Este suficient să faci o căutare „city break” pe Google şi ai să constataţi că oferta pentru oraşul de dincolo de Prut este net inferioară oricărei alte destinaţii citadine din Europa sau din România. Dacă ai îndoieli întreabă-i pe cei din jurul tău, întrebă-ţi rudele, prietenii sau cunoscuţii, câţi dintre ei şi-au propus să treacă Prutul şi să viziteze, fără delegaţie şi cu tot dinadinsul, într-un orizont previzibil de timp, capitala moldoveană? Vor răspunde pozitiv foarte puţini ba mai degrabă... niciunul.

   Recunosc, nici eu nu am avut notat în carneţelul meu cu vise de îndeplinit, o călătorie de trei zile la Chişinău şi, cu toate astea, hoţomanul Mercur m-a împins frumuşel spre oraşul moldovean. S-a întâmplat primăvara, atunci când natura toată e în floare, iar verdele crud lucrează intens la deschis ochii, inima şi simţirile călătorului spre a-i înlesni o primă şi uşoară întâlnire cu noul.

   Prima experienţă  „basarabeană” s-a consumat la trecerea frontierei. Admit că am fost luat cam prin surprindere de vigilenţa excesivă şi de comportamentul cazon al vameşilor moldoveni. Mă aşteptam la un control frăţesc cu glume şi bătăi camaradereşti pe umăr.  Aiurea! Reci, cu priviri severe şi întrebări scurte grănicerii moldoveni ne-au „scanat” bagajele şi ne-au „cântărit” pe toate părţile având o atitudine de genul: ”băi, voi aţi venit să ne furaţi caii?” După o jumătate de ceas s-au lămurit că suntem băieţi blajini şi ne-au lăsat să trecem. „Îşi fac oamenii datoria” – mi-am zis în gând, care gând năzdrăvanul nu s-a oprit ci a continuat să se zbenguie prin scăfârlie, îndrugând împăciuitor: „poate am avut parte de o tură mai zeloasă ?  Anul trecut, la Londra, m-au scanat şi... ochii, numai că vameşii englezi zâmbeau tot timpul, vorbeau politicos iar please my friend  însoţea orice gest scotocitor făcut de ei”. În fine, călătorului îi stă bine cu drumul aşa că, scăpaţi din vamă, am continuat traseul spre Chişinău.

   

Liniste si singuratate în trafic,
"visul" oricarui şofer... 

Şoseaua bună, două benzi cinstite fără gropi şi fără ţipenie de om. Rar am întâlnit din sens opus vreun autovehicul... Nici nu e mare lucru de văzut pe marginea şoselei. Ţin minte ca acum: pădure, pajişti, dealuri, verde cât vezi cu ochii. Pe o ridicătură, unde nici nu te-ai aştepta să fie, tronează o „operă de artă”, un tanc T34. Stă ostentativ cu botul îndreptat spre graniţa cu românii și cu ţeava tunului aţintită în sus, ca un deget sever ce vrea să te avertizeze, "să stai cuminte în banca ta, băi române, că altfel ţi-o iei de nu te vezi!"

   Maşina înghite kilometru după kilometru dar, până la destinaţie, mai e timp berechet să observi fel de fel de lucruri şi situaţii ce stârnesc un alai de semne de mirare. De exemplu, preţul la benzină este cu mult mai mic decât la noi! În cifre, preţul este 15,77 lei moldoveneşti pe litru, ceea ce înseamnă că, la cursul de 5 lei moldoveneşti pentru un leu românesc,  benzina are preţul undeva sub 3,2 lei pe litru, în leii noştri. Convenabil! Trebuie să ţinem seama însă şi de puterea de cumpărare a locului care e mult mai mică decât la noi, practic un salariu „bun” al unui frate moldovean este egal cu cel minim de la noi, adică undeva la 950 lei româneşti pe lună...

    Dar iată-ne ajunşi la Chişinău. Privesc pe geam în timp ce maşina începe să vibreze rulând peste gropile şi denivelările de pe străzi. Privesc şi iar privesc. La periferie suntem întâmpinaţi pe ambele părți ale drumului de niște stabilimente ce par a fi ateliere auto. Amplasate de-a valma își țin larg deschise porțile dărăpănate. Prin curţile lor sterpe şi fără garduri se văd ceva dubiţe, tractoare şi camionete, de prin anii 70-80, tare mândre că poartă inconfundabilul design al industriei sovietice şi care,  în traficul lor haotic, ridică vălătuci de praf spre nicăieri. Apar şi blocurile de locuinţe, în şiruri lungi, înalte, cu faţade drepte şi lipsite de personalitate. Par cargouri umplute ochi cu containere, diferenţa e că ele nu plutesc pe valurile vreunei mări  ci, adăpostind zeci de mii de suflete, stau  răsfirate, proletar şi dogmatic, pe colinele bătrânului oraş, istovite şi dezamăgite că nu vor acosta niciodată în vreun port al libertăţii, bunăstării şi demnităţii...

În Chişinău locuiesc peste 500 mii de oameni, majoritatea la... bloc.

   Arhitectura urbei este simplistă şi, după înfăţişare, fără greutate, distingi trei categorii de construcţii. "Bătrânele doamne", adică cele de dinaintea anilor ’40, mai toate marcate sever de trecerea timpului, dar care poartă cu demnitate încă, fie amprenta curentului imperial neoclasic, fie trăsăturile inconfundabile ale designului iudaic. Categoria anilor ’50 se remarcă, bineînţeles, prin aspectul proletcultist al clădirilor, acele „cutii de chibrituri” sovietoide întâlnite şi pe la noi cu toptanul, fără balcoane şi cu ferestre mici care, în ciuda gabaritului lor redus, adăpostesc incredibil de multă lume. În fine, noul val de construcții,  ce al perioadei „după ‘90”, are drept reper „zgârie norii”, ridicate cu peste 15 nivele, drepte, masive şi arogante, stau răspândite prin oraş cu pretenţia că deţin secretul luxului ultramodern şi, odată cu asta, dreptul de a adăpostii pe cei mai de bogaţi locatari ai oraşului, adică pe noua elită a ţării.

   Încă mai rulăm spre destinaţie, străzile şerpuiesc şi se intersectează dând peste cap GPS-ul, care până la urmă, ajutat de satelitul din ceruri, ne scoate în centrul oraşului spre destinaţia numită, cazare. Chiar dacă în „downtown” bulevardele se lărgesc considerabil, asta nu înseamnă că gropile şi denivelările din ele dispar şi, cu toată opoziţia arcurilor şi amortizoarelor, maşina continuă să zornăie din toate balamalele.
   

B-dul Dimitrie Cantemir. Cladiri noi, masini noi,
Chiş-nău"  sau numele oraşului, dat de specialiştii din Kremlin...

Traficul este din ce în ce mai aglomerat, autobuze, troleibuze, microbuze, tot arsenalul transportului în comun e în stradă, iar printre ele, cu aplomb şi aroganţă îşi fac loc limuzinele de lux. De notat că străzile din Chişinău şi mai ales cele din centru, sunt pline de maşini scumpe mai ceva ca la un salon auto prohibit! În contrast, pe trotuare pietonii afişează, în marea lor majoritate, o ţinută vestimentară modestă, pauperă şi-un comportament reţinut, posomorât. Sunt tăcuţi şi pe feţele lor zâmbetul nu înfloreşte aproape niciodată.

   Am stat trei zile în Chişinău şi, ca orice turist, am întrebat oamenii pe stradă unde găsesc un restaurant, un loc unde se poate bea o cafea sau un magazin de unde se pot face mici cumpărături. Greu ! Mai întâi că oamenii par aproape sideraţi că sunt abordaţi pe stradă ca şi cum ar fi puşi pentru prima oară în faţa unui asemenea gest, la urma urmei, atât de simplu şi de uman.  Apoi, chiar şi cei „ce ştiu vorbi româneşte” dau semne vădite că nu te înţeleg, deşi te înţeleg.

   

Mereu nedumerite, mereu circumspecte, nehotărâte între
bunăvoinţă şi indiferenă, gazdele întâmpină... turiştii .

După mai multe încercări de a te face înţeles şi după inevitabilul timp de gândire al interlocutorului, în fine, vine şi răspunsul de genul: „mergi la deal” sau după caz „la vale” ori „o iei încolo şi la capăt o să-l aflii” etc. Da, în toate răspunsurile primite, cel puţin de către subsemnatul, au lipsit mărimile scalare pentru distanţe sau timp, au lipsit „stânga” sau „dreapta” şi totul s-a rezumat la îndrumări de tipul acesta: „la deal” sau „la vale”, „încolo” sau „încoace”. Perfect, nu-i aşa? Dar, peste bariera lingvistică, stă un fapt care te pune bine de tot pe gânduri, în Chişinău oamenii sunt departe de a fi prietenoşi şi sunt mai degrabă incapabili să facă diferenţa dintre un turist şi un  străin venit cu gânduri obscure, nici vorbă de ospitalitate larg răspândită, din acest punct de vedere lucrurile stau exact invers, orice călător vorbitor de altă limbă, mai ales româna, este tratat circumspect, distant şi, din păcate, chiar ostil.

    Iar această stare de fapt nu aparţine doar străzii ci este prezentă peste tot, la restaurant, pe terasă, în alimentara, la bancă, în magazinul de dulciuri, la toneta de ţigări, peste tot în relaţia cu moldovenii, indiferent de etnie, am avut aceeaşi senzaţie, că sunt bănuit că am venit să „pun în pericol... herghelia". Pe bune?

"La plăcinte", înainte! Atmosferă plăcută, bucătărie bună,
 preţuri excelente (la Chişinău), serviciile.. mediocre.

       În restaurant, te aştepţi ca ospătarii, aşa cum sunt în toată lumea, să fie condescendenţi şi receptivi. La Chişinău lucrurile stau puţin altfel. Sunt drăguţi dar meseria nu-i dă afară din casă, iar când constată că eşti „străin” parcă le pune cineva sare pe coadă, nici vorbă de socializare! Nu ştiu să explice meniul şi nici ce conţine, cum e gătit fiecare fel de mâncare, mai ales cele tradiţionale, porţiile sunt servite mai degrabă în mijlocul mesei decât în faţa consumatorului, plus că există o mare șansă ca salata, deşi comandată la vremea ei, să-ţi fie adusă la masă... după desert! Exemplele ar putea continua dar ştiţi cum se spune: „foamea e cel mai mare bucătar”! Am mâncat în acest city break  în restaurantul „La plăcinte” una din prăvăliile cu brand, care s-a extins şi pe la noi. „Plăcintarii” au o imagine foarte bună dar, tot conform înţelepciunii populare, putem spune că „afară e vopsit gardul şi înăuntru e leopardul”, în sensul că cele povestite mai sus s-au petrecut, întocmai şi fără exagerări, în această locaţie. Două lucruri, ba chiar trei, i-au salvat. Unu, au o bucătărie foarte bună cu preparate foarte gustoase şi porţii mari; doi, au preţuri foarte bune (acolo, nu aici !) practic, o masă copioasă, cu băutură, gustări, felul unu şi doi, plus desert şi cafea, adică tot tacâmul, costă circa 30 de lei (în banii noştri); iar trei, "La Plăcinte" este  locaţia de alimentaţie publică pe care, până la urmă, locuitorii din Chişinău o recomandă cel mai des.

Camera 5 stele, Berd s Design Hotel... 

    Despre cazare. Cu ceva timp înaintea plecării de acasă, prevăzători am „aranjat cu dormitul”. În Chişinău sunt, conform booking.com, peste 190 de unităţi de cazare. Comparativ cu România sunt însă foarte scumpe şi nu puţine sunt cele care cer peste 100 euro pe noapte. Soluţia bugget a fost închirierea unui apartament. Slavă domnului, există această nişă! La provocarea tarifelor excesive ridicată de hotelierii moldoveni „băieţii deştepţi” din Chişinău au răspuns prin dezvoltarea unei reţele de apartamente de închiriat în regim hotelier unde tarifele sunt în jur de 30 euro pe noapte. Preferabile în schimbul unei camer de hotel, mai ales că apartamentele sunt noi şi moderne şi dispun de bucătărie complet utilată, de sufragerie şi dormitoare mobilate „ca în revistă”. Unde mai pui că sunt amplasate în acei „zgârie-nori” destinaţi „elitei”. Camerele sunt curate, aşternuturile sunt din bumbac, la fel şi prosoapele, lipseşte însă zilnicul house keeping şi micul dejun... de astea te ocupi singur.

    În ceea ce priveşte prima masă a zilei nu e nici o problemă, alimentarele sunt la parterul blocurilor precum ciupercile după ploaie. În rafturi nu este însă abundenţa mărcilor de pe la noi şi nici strălucirea packagingului şi labelingului nostru dar, ouăle, mezelul, laptele şi cafeaua sunt ok, iar preţurile sunt croite pentru buzunarul nostru, adică incredibil de mici. Comunicarea cu vânzătorul este însă, bat-o vina, o propă dificilă... Oricât te-ai strădui să te faci înțeles, nu prea primeşti informaţii. "E proaspăt salamul ? Brânza e de oaie sau de vaca? Care e cel mai mai bun coniac ? Unde găsim foi de plăcintă ?"... Întrebări fără răspuns. Ba mai mult, dacă eşti prea insistent cu întrebările, devii suspect şi imediat, "discret",  îţi şi creşte „coadă”, în sensul că, paza magazinului alimentar va începe să te "fileze", ca nu cumva să le furi... calul.

   

Pentru cunoscători, o "bucurie" ponderată...

Tot la cumpărături, într-un magazin de dulciuri, chiar la reprezentanţa mărcii „Bucuria”. Mânat de dorinţa de a duce un „ghift” copiilor de acasă şi ghidat de renumele produsului, un adevărat brand al moldovenilor, am trecut pragul celor ce se vor o veritabilă ciocolaterie a Estului. În magazin, pereţii de la un capăt la altul erau plini cu rafturi şi zeci de variante de bomboane „Bucuria”, însă nu vă imaginaţi cine ştie ce design interior. Nu, atmosfera era cea tipica a unui magazin... sătesc. Neimportant, să zicem, aşa că trecem la cumpărături. Cer vânzătoarei sfaturi: „Ce-mi recomandaţi?” „ Din toată seria, care sunt cele mai bune?” Nimic, nici un răspuns. Mai întreb odată. Vânzătoarea s-a uitat lung prin mine, ca la un... hoţ de cai  şi a trecut la alt client. Noroc cu o doamnă mai „franţuzită”, clientă şi ea, care milostivindu-se de perplexitatea mea, mi-a făcut câteva recomandări, evident pe cele mai scumpe (în accepţiunea ei poate cele mai bune). Şi apropos, a fost prima dată când am mâncat renumitele dulciuri. Fără să ofensez partizanii produsului, bomboanele nu m-au dat pe spate, nici nu aveau cum după zeci de ani de consum al mărcilor Poiana, Milka, Toblerone sau Cadbury. Papilele mele gustative îmi zic că produsului în discuţie îi lipseşte untul de cacao sau ştiinţa de a folosi acest ingredient. Deşi nu sunt o autoritate a domeniului,  sunt totuşi un consumator înrăit de ciocolată şi mărturisesc că între renumele Bucuriei şi calitatea produsului în sine e un mare... decalaj! Prea mari pretenţiile şi efortul de imagine pentru un produs atât de "subţirel" calitativ. 

    O altă întâmplare. Într-o după amiază, după o zi de lucru, am luat loc pe o terasă la o cafea, nici nu mi-am aprins bine ţigara (fumatul nu era interzis) că o duduie singură la o masă alăturată s-a şi oţărât la mine să sting ţigara, că ea e gravidă! Trec peste faptul că starea fizică a respectivei nu arăta acest fapt şi am să remarc că la o altă masă vecină, doi băietani cu aspect de recruţi OMON se cinsteau paşnic cu câte o bere şi trăgeau mahoarcă de ieşea fum mai ceva ca din furnalele lui Ahmetov! Nu am replicat, am crezut-o pe cuvânt şi am stins ţigara în scrumieră  (accesoriu ce argumentează faptul că a spaţiul era destinat fumătorilor) ba chiar am continuat să-mi beau cafeaua în ciuda privirilor, pline de fulgere, aruncate de respectiva sufragetă anti fumat.

   

Cel mai mult la Chişinau mi-a plăcut bufetul... suedez.

Sincer, mie unul mi-a displăcut şederea la Chişinău. Atmosfera este apăsătoare, tristă şi neprietenoasă. Atitudinea turistică lipseşte totalmente şi nici nu sunt semne, în ciuda hotelurilor luxoase, că ea va apărea curând. Se vorbeşte mult de turismul sexual, din ce am văzut la faţa locului e mai degrabă o legendă şi încă una proastă! În realitate moldovenii au mari reţineri atunci când vine vorba străini, fie ei turişti sau nu. De fapt, chiar statisticile o spun, Moldova este vizitata anual doar de 11 mii de turişti, în timp ce în România vin cam 2 milioane. Moldovenilor le lipseşte şi cultura călătoriilor, tot statisticile spun că anual cam 180 de mii de moldoveni, dintr-o populaţie estimată la 6 milioane, plecă în vacanţă în străinătate. Ca şi nouă însă,  le place în Turcia, Bulgaria şi Grecia. În România, deşi în fiecare iarnă vedem la televizor cum îşi petrec moldovenii, după ritul vechi, Crăciunul şi revelionul, pe parcursul anilor trecuți s-au înregistrat sub 18 de mii de sosiri pe sezon din Republica Moldova cu o dinamică în scădere consistentă...

    Cum spun, după cele trei zile petrecute în Chişinău a sosit, ca o izbăvire, vremea întoarcerii acasă. Niciodată parcă nu m-am bucurat mai mult la revenirea în România ca acum. Când te întorci acasă dintr-o călătorie, oriunde ar fi ea, aduci cu tine un mic suvenir. Eu am luat, nu caii moldovenilor, ci o singură sticlă de 0,5 L Coniac „Cricov”. Cu atât ai voie să treci legal la vamă. De ştiut însă, licoarea e ieftină şi face toţi banii. E curată, e bună şi e medicament curat, vindecă fel de fel de dureri fizice şi sufleteşti, cu excepţia uneia: tristeţea.

    Da, am plecat trist „din a doua capitală a României”, trist pentru oamenii de acolo trăiesc închişi într-o lume falsă, trăiesc lipsiţi de bucuriile reale, net deosebite de cele glazurate cu propaganda estului "biruitor", blocaţi într-o ţară care nu a existat niciodată, otrăviţi de zeci de ani de minciuni, împiedicaţi să călătorească în lumea largă ce le aparţine la fel de mult ca oricărui alt pământean. Trist că oamenii în loc să fie mai buni, mai deschişi şi mai liberi sunt constrânşi să trăiască închişi într-o lume falsă, plină de frustrări şi bântuită de spaima că vine cineva să le fure... caii. De la bicicletă, poate!

UNORA LE PLACE... S-O IA RAZNA !

Există un loc în România căruia i se spune „Staţiunea inimii” și asta pentru că aici s-ar face unele din cele mai eficiente tratamente pentru bolile cardiace, aceluiași loc i se mai spune „Staţiunea celor 1000 de izvoare naturale” pentru că, v-ati prins, aici ar exista mai bine de 1000 de izvoare cu ape minerale ce au efect curativ dovedit. Inventarul supranumelor pentru această destinație turistică continuă cu denumirea de „Staţiunea de pe Valea Zânelor” pentru că este situată într-un defileu numit, evident, „Vale Zânelor” , iar de aici imaginația găsitorilor de toponime cu rezonanță bombastică decolează spre apelative din ce în ce mai „impresionante”: locului de care vorbim i se mai spune „Staţiunea îmbrăţişată de Dumnezeu” sau "Diamantul staţiunilor balneare" şi, într-un final, de ce nu, „Staţiunea Viagra”! 
„În acte”, denumirea oficială a acestui loc este însă Covasna şi, ei bine, toate supranumele și adjectivele  cu care este alintată, nu numai că se bazează pe adevăruri, dar sunt şi pe deplin meritate!

Covasna este aşezată în inima ţării, la o oră de mers cu maşina de la Braşov, chiar în interiorul curburii Carpaţilor, ca şi cum falnicii munţi, la ordinul lui Dumnezeu, au vrut s-o îmbrăţişeze. De pe versanţii ce-o străjuiesc, pe toată latura ei de est,  coboară pădurile de brad responsbile cu „pomparea” celui mai curat aer din România. Numai la Covasna sunt în aerul respirabil 10.000 (zece mii !) de ioni negativi pe centimetru cub, asta în timp ce în oricare oraș din ţară concentraţia medie este undeva pe la o mie de ioni negativi pe centimetru cub. Poate doar localitatea Breaza de pe Valea Prahovei să mai aibă un aer la fel de bogat în aceste molecule de oxigen atât de laudate pentru aportul lor indispensabil la starea de sănătate a omului.

               Covasna, sănătatea inimii şi dorul de călătorii              

În Covasna geologia locului ascunde și ea o bogăţie aparte pentru vizitatori. Din străfundurile subsolului, ca urmare a unei foarte vechi şi apuse activităţi vulcanice, vin către suprafaţă emisii gazoase, ce conțin preponderent molecule de dioxid  de carbon (celebrul CO2). Aceste gaze călătoare antrenează în drumul lor ascendent printre straturile geologice o sumedenie de minerale benefice organismului uman, iar când întâlnesc straturile de apă freatică nu ezită să se combine cu aceasta și să iasă la suprafăță sub forma unor cocktailuri  carbogazoase ideale pentru cure balneare. În stațiunea Covasna sunt peste 1000 de izvoare cu apă minerală naturală și fiecare izvor în parte este un unicat, nici unul nu seamănă cu celălalt în ceea ce reprezintă compoziția sau „aquachimia” sa, fiecare are gustul său propriu şi concentraţia sa unică de minerale. Dar toate au un numitor comun: fac bine la sănătate !

Bine la sănătate fac şi mofetele, adică emanaţiile de dioxid de carbon care au fost captate sub formă gazoasă şi sub supravegherea medicilor specialişti sunt atent dozate şi administrate în tratamente specifice.

Şi uite aşa am ajuns pornind de la natură și beneficiile aerului curat și de la izvoare cu ape minerale la mofete, direct la specificul staţiunii Covasna. Fără a exagera, sub acoperirea datelor furnizate de specialiştii în domeniu, putem spune că stațiunea Covasna este recunoscută în lume ca cea mai bună din Europa pentru tratarea, pe cale naturală, a bolilor cardiovasculare. În plus, faţă de toţi factorii naturali enumeraţi mai sus, trebuie să ţinem cont de încă un avantaj pe care Covasna îl deţine: există aici o echipă medicală valoroasă, ce are la activ o experienţă neîntreruptă de peste 50 de ani, timp în care s-a specializat temeinic în tratamentul acestor afecţiuni, de „corazon espinado”, ca să-l cităm aici şi pe Santana.

                    Situaţia balneară e analizată pe toate părţile                 

Cu toate acestea ceva scârţâie în stațiune. La cea mai scurtă privire aruncată peste mica urbe constaţi că bunăstarea este încă un fruct oprit. Nu-i bai, casele, curţile și străzile sunt curate, oameni îs gospodari cinstiţi, harnici și primitori,   dar din peisaj lipsește esențialul, actorii principali: turiştii! 

Lipsa vizitatorilor este cel mai trist lucru când vorbim de turism și mai ales de stațiunile balneo. Și când te gândești că acum nici 30 de ani pentru a ajunge la tratament la Covasna trebuia să ai relații grele ca să-ți faci loc printre ștabii de la București care în mai tot timpul erau prezenți aici. Tranziţia bat-o vina şi-a băgat, cum altfel, şi aici coada. Nici nu ştii către cine şi către ce să arăţi cu degetul, pentru situația derizorie de astăzi, către indolenţa factorilor administrativi, către lăcomia băieţilor deştepţi, către subfinanţare, către monopolul absolut al caselor de pensii asupra biletelor de tratament sau către managementul hotelier total defectuos? Cert este că, toate astea la un loc, au dus staţiunea, faţă de anii 80, într-un regres pe cât de accentuat pe tot atât de inacceptabil. Dar ce să te miri, aproape până mai ieri scandalurile din mediul de afaceri al industriei ospitalităţii din Covasna se ţineau lanţ şi, în timp ce liderii locali din domeniu au ajuns la înjurături, îmbrânceli și chiar păruieli în toată regula, turiştii au fost neglijaţi, iar în hotelurile de tradiţie falimentul a ajuns să rânjească de la tejgheaua recepţiei. Doar un pic a mai lipsit să se declare decesul staţiunii balneare prin... stop cardiac!

         Se dovedeşte însă că toate au o limită. De ceva vreme, nu cu mult timp în urmă, lucrurile au început să se schimbe în bine, o amenajare aici, o renovare dincolo, au apărut şi investiţiile noi şi serioase şi, uite aşa, parcă se iese la liman.

  Bunădispoziţie şi profesionalim, o întâmpinare marca Hotel Mercur  

Una din cele mai noi investiţii hoteliere din Covasna are o valoare declarată de peste 5 milioane de euro şi s-a materializat prin ridicarea complexului de patru stele „T T S” (inițial numit Mercur). Amplasat  chiar în „buza muntelui”, la intrarea pe „Valea Zânelor”. Hotelul are 116 locuri în camere şi apartamente, are un restaurant în care încap simultan 150 de meseni, are două săli de conferinţă şi un lobby bar. Lor li se adaugă piscina, cu vestiare şi duşuri, săli de tratamente specifice de masaj, saună, cameră salină pentru aerosoli şi camera pentru mofete. Dar, dincolo de acest inventar sec, atmosfera este cea care impresionează în mod plăcut. Camerele sunt mari, spaţioase, mocheta este pufoasă, paturile sunt confortabile, balconul este şi el generos, grupul sanitar este conceput ca la carte, cu mobilier elegant şi foarte funcţional. În plus, personalul hotelier - the crew - este educat, ospitalier, prietenos şi îndatoritor.

            Investiţiile serioase dau tonul la afacerile de succes               

Sunt un om care a călătorit ceva prin lume, am fost cazat în fel de fel de hoteluri şi am muncit cu spor în hoteluri, aşa că pot spune, fără a fi superficial că la Hotel TTS, lucrurile stau bine şi le doresc oamenilor de aici să rămână cât mai mult timp în această stare de graţie a noului, a proaspătului, a începutului de lucru bine făcut.

Foarte aproape se află şi Hotel Clermont, tot de patru stele și el, o altă investiţie tânără venită din mediul privat. Şi aici au fost cheltuiţi cu folos în jur de 4 milioane de euro, iar dotările sunt şi ele pe măsură banilor băgaţi şi la nivelul cerințelor din industria turistică contemporană.

 Umăr la umăr în turism, ambasadorul onorific şi touroperatorul  de top

Se spune că investitorii și investițiile lor sunt pentru economie precum locomotiva pentru tren, ele trag greutatea, ele duc viața înainte! Prin traducere asta însemnă că prosperitatea noastră zilnică stă în acest gest deloc minor al celor vizionari și curajoși de a „băga banul” și de a construi cu folos.                     Progresul, schimarea în bine în orice domeniu al vieții economice stă în puterea de a investii în proiecte noi. „Odată cu apariţia marilor investiţii faţa turismului balnear se schimbă radical în bine. El încetează a mai fi monopolul Caselor de Pensii şi devine, ceea ce trebuie să fie, un turism accesat transparent, de orice călător care iubeşte sănătatea şi care, în aceeaşi măsură, ştie să aprecieze confortul, siguranţa călătoriei şi calitatea serviciilor oferite de profesioniştii din turism.” spune directorul general Bibi touroperator, Adrian Voican, cel care a mai adăugat: „Epoca în care bieţii pensionari îşi procurau bilete la tratament în condiţii obscure pe holurile Caselor de Pensii se apropie de final. De acum agenţiile de turism au porţile larg deschise şi îi aşteaptă pe toţi doritorii de astfel de călătorii, indiferent de vârstă, să le ofere la preţuri decente, sejururi în staţiuni din ce în ce mai cochete, în hoteluri din ce în ce mai confortabile, mai curate şi mai bine dotate dar şi la baze de tratament cu aparatură de ultimă generaţie tehnologică”.

La Covasna sunt speranțe că turismul își poate revenii, atât investiţia  T T S, cât şi cea de la Clermont, au trezit simţul competiţiei şi responsabilitatea administrării şi la ceilalţi proprietari de unităţi turistice din zonă. Aşa se face că Hotelurile Covasna, Cerbul şi Căprioara, aflate în patrimoniului SIF Transilvania, după o injecţie de capital de vreo trei milioane de euro şi o reabilitare făcută cu bun simţ, oferă acum turiştilor condiţii decente de cazare şi tratament. 

              Noua Culoare a turismului din Covasna           

Febra reabilitării, a recondiţionării și modernizării se simte chiar şi la bătrânul și comunistul complex hotelier „Bradul”, cel care până nu demult rămăsese uitat în proprietatea RA-APPS-ului dar care, iată ce minune cerească, a fost trecut prin hotărâre de guvern în administrarea Episcopiei Ortodoxe (adică în administrarea bisericii). Când am vizitat ultima oară acest hotel, undeva la începutul lunii martie 2016, noul administrator schimbase în tot hotelul vechea tâmplărie de lemn cu una de termopan, zugrăvise o bună parte din camere şi făcea lucrări de reparaţii şi cosmetizare în zona recepţiei. Mai aveau însă mult de lucru şi mulţi bani de investit pentru a schimba faţa obosită a hotelului lăsat mult prea mulți ani de izbeliște. Mai rămâne de văzut dacă au banii, energia şi viziunea de a duce lucrurile până la capăt şi dacă, dincolo de turiştii veniţi prin casa de pensii sau prin filiere episcopale, vor fi primiţi aici la cazare şi tratament călătorii independenţi sau cei ai agenţiilor de turism. Şi mai rămâne de înţeles, cum Dumnezeu se face de a ajuns Guvernul să facă pomeni şi prelaţii să facă afaceri ? Încurcate mai sunt căile Domnului şi ciudată această "vice-versa", nu-i aşa?

Ceva mai bine stau lucrurile, la o primă vedere, la hotelul Montana, unitate aflată în proprietatea confederaţiei sindicale CNSLR Frăţia. Aici atmosfera pare mai modernă dar este rece şi austeră, administratorul se pare că s-a preocupat ca locul să fie curat şi să ofere, minimal, prin sălile de biliard sau ping pong, perspectiva petrecerii timpului liber într-un mod activ şi distractiv. Aici e mult de lucru la aspectul interioarelor, de la culoarea zugrăvelilor până la înfăţişarea mobilierului şi, mai e de lucru, la promovarea hotelului care, prin poziţia sa în teren şi prin arhitectura sa de bază, nu arată deloc rău.

Singura care mai trebuie să dea un răspuns pozitiv provocării aruncate de investitorii privaţi este primăria. Pentru un turism civilizat, pentru creşterea numărului de turişti şi pentru creşterea bunăstării oamenilor care muncesc și trăiesc zi de zi din turismul practicat în staţiunea Covasna, responsabilii din administraţia locală trebuie să se mobilizeze. Prioritare sunt investițiile în reparea drumurilor, cu siguranță vizitatorii vor avea multe vorbe de duh deloc pozitive la adresa primarului atunci când vor da cu maşina prin toate gropile lumii ca să circule prin staţiune. La fel de importante sunt indicatoarele stradale de orientare şi informare sau panourile cu hărţi turistice care ar trebui montate în tot locul, în intersecții, la răscruci de alei și pe la fiecare izvor în parte, dând călătorului posibilitatea și confortul de a se orienta şi ajunge liniştit la izvorul recomandat de medic. Nu în cele din urmă, primăria trebuie să demareze, urgent şi transparent, un program de promovare al destinaţiei turistice numite staţiunea Covasna.

                     In love we trust! Covasna, give me mofeta!                   

Am lăsat la sfârşit cea mai ascunsă faţetă a diamantului balnear numit Covasna. Care va să zică: pe de o parte, aerul pur oxigenează sângele, inima bate mai uşor, creierul se simte mai bine, gândește mai profund, funcționează lejer, mai limpede, mai liber... Pe de altă parte, mofetele şi băile în ape minerale ajută la fluidizarea circulaţiei sanguine, vasele se dilată tensiunea arterială scade, corpul se simte mai uşor, mai tânăr... Puse în comun ambele tratamente fac ca circulaţia periferică să fie stimulată, iar bărbaţii, indiferent de vârstă, se simt mai... tari, mai... falnici, mai cocoşi. Sunt din nou curajoşi, adevăraţi cavaleri cărora nu le mai tremură nici vocea şi nici membrele atunci când şarjează cu paloşul gros sau cu lancea  făcută băţ, în căutarea zânelor rătăcite, în sus, pe văile montane. "Viagra naturală", strigă cunoscătorii! "Serios"? Se întreabă amatorii... Realitatea este că, nu de puţine ori, la Covasna, seniorii veniţi la tratament cardiovascular, promovează miraculos de la grupa old-boys la cea de „tinere speranţe” şi pleacă din sejurul balnear, spre amuzamentul unora și invidia multora, direct în... luna de miere! Fie-mi acceptată parafrazarea titlului celebrei comedii cinematografice cu Marilyn Monroe, Tony Curtis şi Jack Lemmon, a cărui acţiune se petrece, ce potriveală (!) într-un minunat hotel şi lăsaţi-mă să spun, de dragul rimei şi al similitudinii că, la Covasna, unora le (cam) place... s-o ia razna ! Aşa... de-o "corazon espinado"!

TÂRGUL DE TURISM AL ROMÂNIEI - feb 2016

Mai grăbit faţă de alţi ani şi mai pofticios decât Cronos, cel care odinioară şi-a halit odraslele, Târgul de Turism al României, ediţia din primăvara lui 2016, a reuşit să-şi consume cu un apetit nebun cele patru zile (25 - 28 feb) rezervate de Romexpo defăşurării acestui mare eveniment al industriei turistice autohtone.

În postură de atent observator şi de umil participant apreciez că, din multe puncte de vedere, această ediţie, ce figurează deja la capitolul amintiri, a fost una reuşită sau mai exact, dacă am folosi o scală a valorilor de la unu la zece, evenimentul ar primi nota opt. Prea mult ar spune unii, prea puţin ar zice alţii şi, paradoxal, cu toţii ar avea dreptate. Desigur că  încă lipsesc multe elemente pozitive pentru a ajunge la o apreciere de nota zece,  totuşi, de la o ediţie la alta, lucruri bune se petrec, semn că „ceva” se urneşte - e adevărat, cu greu – dar mişcarea are loc către o stare de mai bine,  ceea ce înseamnă că suntem pe un trend crescător, că lăsăm notele mediocre în urmă şi că progresăm, nu-i aşa?

Aşadar, click dreapta, recover memory, acces folder: ce am văzut şi ce am auzit anul acesta la târg.

   Subsemnatul, gata să joace în noul serial TV, (Cucu)Velele Negre   

În primul rând consistenta prezenţă a asociaţiilor de promovare. Târgul a fost plin de standuri ale acestor entităţi locale. Fie la nivel de oraş sau judeţ, fie chiar la nivel de regiune şi de ţară, asociaţiile şi-au rezervat în număr mare spaţiul expoziţional, s-au întrecut în imaginaţie la amenajarea lui, au venit cu pliante şi cataloage de prezentare, cu fete şi băieţi frumoşi, dar şi deştepţi, ba chiar şi cu programe artistice sau preparate culinare tradiţionale, adică cu tot arsenalul necesar pentru a impresiona  publicul prezent la eveniment. Cantitativ şi calitativ asociaţiile au fost prezenţa cea mai notabilă a târgului. Fără ele chiar am fi avut un eveniment anost!

În lipsa unei investigaţii amănunţite mă feresc să intru aici în amănunte legate de cât a costat, până la ultima centimă, fiecare din aceste butaforii destinate promovării turistice sau cum au fost cheltuiţi banii veniţi din bugete publice locale şi din fonduri  europene, dar voi preciza că volumele cheltuite au fost estimate şi cotate pe o plajă destul de largă, adică de la câteva mii de euro pe stand până, uneori, cu mult peste cota zecilor de mii de euro pe stand. Pot însă puncta cu precizie faptul că standurile au arătat, estetic, de la bine în sus şi, în acest sens, mă încumet să fac chiar şi un top "five".

  Corina Martin nici nu ştie, dar este reclama perfectă pentru Duracell 

De departe cei mai tari au fost cei de la Mamaia şi sufletul acestei asociaţii, Corina Martin. Din prima şi până în ultima zi, la acest stand, s-a cântat şi s-a dansat live, cu Corina în frunte, bineînţeles. Diversitatea a fost conceptul de bază şi în fiecare zi s-a ieşit cu un alt program artistic. La deschidere au fost ritmuri în forţă de tobe şi de samba, ca mai apoi, în celelalte zile să urmeze R&B, Jazz, muzica grecească de petrecere şi dansurile populare dobrogene. Un mini festival de calitate dedicat vacanţelor şi menit să atragă şi să impresioneze câţi mai mulţi turişti. Felicitări.

Pe poziţia a doua plasez asociaţia din Sibiu, pentru că şi-a rerzervat un spaţiu rezonabil pe care l-au compartimentat bine, pentru că au folosit un frumos mobilier alb cu linii elegante dar totodată moderne şi pentru că au ales pentru comunicarea vizuală imagini sugestive şi de bun simţ. 

Pe trei, standul oraşului Târgul Neamţ, pentru originalitate şi comunicarea vizuală în centrul căreia a stat, în mărime naturală, simbolul istoric al zonei, bizonul. 

               Atenţie maximă, vin vizitatorii la standul prahovean!               

Pe locul patru standul asociaţiei din Mehedinţi pentru promovarea portului popular şi, în fine, pe 5, standul prahovenilor care, în 6 metri pătraţi, au reuşit să promoveze atât Breaza - ca destinaţie turistică dar şi de shopping pentru piese vestimentare tradiţionale – cât şi Drumul vinului sau muzeele din Ploieşti şi Câmpina, pensiunile din Sinaia, Buşteni şi Azuga sau centrul medical de recuperare din Poiana Câmpina, ba au reuşit să organizeze pentru copii veniţi cu părinţii la târg şi un mic atelier de creaţie. Bravo prahovenilor!

O prezenţă individuală remarcabilă a avut, din partea hotelierilor, Phoenicia Holiday Resort din Năvodari. Dincolo de butaforia plină de imaginaţie cu care ne-au obişnuit de ceva ani, Phoenicia a dedicat vizitatorilor programe artistice speciale pentru copii. Micuţii au fost răsfăţaţi cu cântecele, cu numere de magie şi cu jocuri năzdrăvane, toate numai bine potrivite spre a-i face pe părinţi să înţeleagă că vara, la complexul Phoenicia, vacanţele sunt lipsite de griji.

     Apă limpede şi nisip fin, una din minunatele plaje din Ammouliani   

Străinii nu au stat cu mâinile-n sân. Asociaţiile lor de promovare au fost şi ele în număr destul de mare. Grecia, Turcia, Bulgaria, Marocul sau Egiptul s-au promovat atât la nivel de ţară cât şi la nivel de destinaţie turistică locală. Grecii, spre exemplu, pe lângă multe alte locuri minunate au venit să promoveze, cu asociaţia de acolo, mica insulă Ammouliani, o destinţie superbă pentru plajă dar şi pentru o plimbare de-o zi cu vaporaşul de-a lungul peninsulei Athos. Destinaţia este foarte accesibilă românilor (opt ore de mers cu maşina de la graniţa româno-bulgară şi încă 15 minute de traversat cu bacul spre insulă) şi are, pe lângă minunate locuri de plajă, destule locuri cochete de cazare şi masă.

Delegaţie din Kuşadasi, plină de optimism, promoveză turismul cultural

Turcia, pe lângă generosul stand de ţară, a avut şi un foarte mare spaţiu de prezentare dedicat zonei Kuşadasi. Pornind de la parcul arheologic Efes şi terminând cu drumeţiile şi partidele de plajă din sălbatica peninsulă Dilek, asociaţia turcă de aici s-a străduit să arate călătorilor şi o altă faţă a turismului din Kuşadasi. Una deloc urbană dar foarte atractivă care mizează pe cultură şi natură, pe flora şi fauna din Parcul Dielek şi Delta Menderes, considerate unice în Europa.   

    De la Herodot încoace turismul egiptean stă în mâinile faraonilor    

Egiptul, destul de ocolit în ultimii ani, a încercat să-şi revitalizeze capacităţile turistice prezentându-se în faţa vizitatorilor români cu un faraon în carne şi oase. O prezenţă foarte plăcută ce a completat tabloul extrem de animat şi colorat al târgului.

    Ediţia din acest an a târgului a fost caracterizată de pragmatismul sănătos al touroperatorilor care au fructificat opurtunitatea ivită de a băga ceva "lovele" la portofel.

La urma urmei la un astfel de eveniment nu te mărgineşti doar la a fabrica imagine pentru destinaţiile turistice şi nu te opreşti la săditul speranţelor pentru călătoriile de vis ce vor să vie. La târg se vând vacanţe! Asta au şi făcut marii touroperatori români. 
    Christian tour sau Paralela 45 dar şi ceilalţi granzi s-au instalat în spaţii confortabile, amenajate după toate regulile birourilor de vânzare a călătoriilor şi, înarmaţi cu oferte ademenitoare, early booking şi all inclusive,  au vândut non stop! Din păcate, din prea exagerata discreţie a agenţiilor,  adevăratele cifre ale acestei întreprinderi comerciale nu le vom afla niciodată... iar asta este o stare de fapt negativă.

   Pentru o vacanţă  la super ofertă s-a stat la coadă ca pe vremuri...

Tot negativă a fost şi absenţa, la nivel de stand, a mediului virtual. Infotravel Romania, siteul care devenise o  prezenţă constantă în peisajul TTR, anul acesta a lipsit. Dordea Petre, diriguitorul acestei entităţi a explicat absenţa siteului său, arătând acuzator cu degetul spre Romexpo, cei care, din diverse motive, au preferat, de această dată, să refuze orice barter, zis şi parteneriat media şi să spună acestui tip de "deal": pas!

Una peste alta, în ceea ce înseamnă destinaţie de vacanţă, pentru sezonul estival 2016, se păstrează trendul anului trecut, în sensul că românii cu bugete medii vor alege să meargă în Grecia, Turcia şi Bulgaria. Familiile cu bugete mici vor merge pe litoralul nostru sau pe superoferte în Grecia, iar cei cu bugete mari vor alege resorturile de 5 stele din Turcia la care vor adăuga weekend-uri de lux la Mamaia.

         Dincolo de mici sincope, la târg entuziasmul a fost maxim           

De la această ediţie a târgului nu puteau lipsi momentele de can-can, acele reacţii mai aspre ivite între partenerii de breaslă. Orgoliile sunt mari în acest univers comercial, aşa se face că, motivat sau nu, Lucia Morariu – Eximtur a simţit nevoia să pondereze, cel puţin la nivel de decibeli, spectacolul purtat cu frenezie de trupa de toboşari a Corinei Martin. Mesajul a fost „ne deranjează tobele” adică daţi sunetul mai încet şi închideţi! Toboşarii au tăcut dar spectacolul şi muzica au continuat aşa cum şi munca tuturor celor implicaţi în acest eveniment a mers mai departe şi cu toţii au putut spune la sfârşit că, târgul unde anul acesta s-au vândut vise fără vize, a fost un succes!