HELIOPOLIS. TREI MITURI FABULOASE DIN EGIPTUL ANTIC

          Întâlnirea cu originile civilizației

        Dintre toate călătoriile posibile, de-a lungul sau de-a latul pământului, una are un farmec cu totul aparte. Valea Nilului, rezervă călătorilor trăiri și experiențe din cele mai profunde și marcante. Pe tot parcursul său egiptean, marele fluviu african desfășoră un peisaj remarcabil, un amestec de vegetație luxuriantă și locuri deșertice care, din loc în loc, se lasă ”străpuns” de vestigii uluitoare, piramidele de la Saqquara sau Gizeh ori templele din Abu-Sibel, Philae sau Karnak. Fără doar și poate cel ce se încumetă să parcurgă acest drum, comparabil cu un pelerinaj, se va lăsă învăluit de bogăția culturală și istorică a acestor locuri și va fi răsplătit cu bucurii misterioase ce se vor datora momentelor în care va realiza că se află, în fapt, la întâlnirea cu locurile în care umanitatea și-a început ”aventuroasa” călătorie spre civilizație.  
        Cei care au pășit pe nisipul fierbinte de la poalele piramidelor știu, iar cei ce încă nu au avut această șansă își pot imagina, cu puţin efort, ajutați de miile de fotografii şi videoclipuri postate pe websit-uri, ce înseamnă un răsărit sau un apus de soare la marginea deșertului. Ce stare fabuloasă te încearcă când zăbovești noaptea pe puntea vasului fluvial de croazieră cu privirea cucerită de bolta înstelată a cerului de deasupra Nilului sau ce fantasme bizare te străfulgeră atunci când rătăcești cu pași mici printr-o uriașă sală hipostilă... Da da, acolo, pe tărâmul faraonilor, totul miroase a început de lume. 

      Odinioară, în locul în care Nilului își răsfira apele în mai multe brațe și-și forma luxurianta sa deltă, e existat un oraș misterios și plin de sfințenie pe care oamenii epocii l-au considerat a fi „buricul pământului” sau „pământul primordial”. Anticii îi spuneau acestei așezări Iun sau Iunu (iw-nw, scris în hieroglife), adică „Orașul stâlpului”, de el se vorbește și în scrierile biblice, unde este pomenit sub numele On, dar și în scrierile grecilor din epoca elenistă când orașul era cunoscut sub numele de Heliopolis, sau ”Orașul soarelui”, un nume care a străbătut istoria până în zilele nostre, de vreme ce așa este menționat în toate ghidurile turistice contemporane când se face referire la acest loc. 

       Cercetătorii lumii moderne au demonstrat că acestă așezare este una din cele mai vechi ”aglomerări” urbane durate de umanitate și a fost, fără îndoială, așa cum astăzi sunt Vaticanul, Ierusalimul sau Mecca, o adevărată capitală a spiritualității pentru acea epocă. Cândva aici zeii egiptului antic au cunoscut gloria și venerația unei mari civilizații însă nemilosul timp a răvășit în câteva mii de ani aceste fabuloase locuri și din tot ceea ce odată a fost mândrie și putere, astăzi a rămas în urmă doar ruină și nostalgie. În prezent, rătăcite pe străduțele aglomeratului cartier Al-Masala din nordul capitalei Cairo, se mai păstrează, ca dovadă a unei civilizații ce nu se vrea uitată, un obelisc și câteva dale de piatră ce au stat cândva pe post de reazăm la fundația unor templele străvechi. Chiar și în aceste condiții de degradare materială evidentă, peste milenii și peste ruine s-a păstrat întreagă și a răzbit plină de farmec viziunea egiptenilor antici cu privire la cel mai mare secret al umanității, facerea și desfacerea lumii.
        În zorii civilizaţiei, când nu existau i-phon, televizor, bec sau lumină electrică, când tiparul era neştiut, iar alfabetul neinventat, gânditorii din Heliopolis au încercat să explice, cu imaginaţia lor căutătoare,  misterul apariției universului, stelelor, pămânului și a omului. Iar fabulosa lor tălmăcire se încăpățânează să rămână, peste veacuri, cât se poate de actuală şi de încântătore, ca o adevărată nestemată în zestrea culturii universale.        

Nebuloasa Helix, Ochiul divin, aflata la 700 ani lumină față de pământ

       În adâncul istoriei, rătăcit și însingurat în infinitatea cosmosului, strivit de mii de întrebări, omul primitiv a privit spre stele cu teamă și speranță. Strămoșii noștri, în căutarea tuturor răspunsurilor, au contemplat bolta înstelată a nopții și acolo au văzut ei, dincolo de întuneric și singurătate, lumina și speranța. Chiar de la începuturile sale, pus față în față cu el însuși, omul a simțit dragostea și ura, bucuria și tristețea, a înfruntat viața  și s-a văzut neputincios în fața morții, iar pentru a se înțelege pe sine și pentru a putea să-și accepte propria existență, prin geniul propriu şi prin grația divină, a făurit miturile. Omul a supraviețuit începuturilor și a intrat în istorie prin puterea propriei sale spiritualități.

           Mitul creaţiei 

        Fascinantele mituri egiptene care au inspirat omenirea au ajuns până la noi fie direct de la sursă, adică prin hieroglifele gravate în interiorul piramidelor, prin așa numitele ”Texte ale piramidelor” - ce au o vechime de peste patru milenii și jumătate – fie prin pana unor istorici  antici, precum Herodot, Diodor din Sicilia sau Plutarh, ale căror mărturii sunt ceva mai ”tinere”, datând din sec. V îHr, respectiv din  sec. II – IV dHr.

         La începuturi - spun miturile egiptene de la Heliopolis - totul era acoperit de ape și întuneric, nu exista nici aer și nici viață, nici zi și nici noapte, nici zeii nu existau, totul era încremenit și lipsit de cuget. Dar deodată, neființa a devenit ființă, undeva un punct s-a mișcat și, din lumea întunericului și din abisul oceanului primordial, prin proprie voință, a prins viață Atum, demiurgul, cel ce s-a creat pe sine și s-a ridicat deasupra imensității acvatice.

Enneada heliopolitană. Cei noua zei primordiali ai Egiptului antic 

    Mai apoi Atum și-a desăvârșit creația prin plămădirea lui Shu și Tefnut, aerul și umiditatea, elementele indispensabile vieții. La rândul lor, aceste entități divine, au dat naștere pământului și cerului, Geb și Nut, zei care prin împerechere i-au adus pe lume pe Isis (fertilitatea) și Osiris (deplinătatea vieți), pe Seth (deșertăciunea) și Nephthys (sterilitatea), două perechi aflate într-un perfect antagonism ce vor deveni protagonistele unei confruntări pline de dramatism. Egiptologii de astăzi numesc această înşiruire de personaje fantastice "Eneeada heliopolitană". 

         Învățații nu s-au oprit aici căci universul trebuia explicat până la capăt, așa că mitul creaţiei este completat cu apariția stelelor pe bolta cerească, a Nilului cu al său flux și reflux, a deșertului steril, a plantelor și recoltelor, a păsărilor și a animalelor, a oamenilor, a fenomenelor naturale, a zilei și a noapții, a tot ce există și se lasă văzut și pipăit dar și a tot ce se face doar simțit, totul își gasește, în viziunea egiptenilor, o  definire și-o ”materializare” printr-un personaj spiritual, printr-o zeitate.

         Gânditorii din Heliopolis, au postulat că toate aceste apariții spirituale au avut loc  succesiv, la începutul timpului, într-o epocă fabuloasă,  pe care o considerau ”de aur” și pe care au denumit-o ”Tep Zepi” sau ”a Primei Dăți” (periodă pe care o explică și marele savant român  Mircea Eliade în a sa Istorie a credințelor, numind-o la rându-i, epoca ”Prima Oară”). Mai mult, toate aceste evenimente extraordinare de natură divină au întronat în lume și în întreg universul stabilitaea, echilibrul, ordinea și armonia perfecte, absolute, o stare de excelență pe care au numit-o: Ma’at.

Horus întronat, regele divin al Egiptului

        În fine, învățații egipteni povestesc prin ale lor hieroglife că, celor nouă zei inițiali, li se alătură, în mod epic, în adevăratul sens al cuvântului, un al zecelea, înaripatul Horus, cel ce va fi zeul protector al Egiptului. Însă, odată cu acestă apariţie, ca o consecință a manifestării răului, adică a dezordinii  și haosului produse în urma confruntărilor dintre Horus şi Seth, epoca de aur se încheie. Gânditorii vechiului Egipt , contemplând la propria lor existenţă, înţeleg că "Tep Zepi", epoca perfecțiunii absolute, nu cunoaște veșnicia, ea este limitată în timp şi ţine de la momentul apariției lui Atum până la momentul întronării lui Horus. Conform viziunii heliopolite lui ”tep zepi” îi urmează o altă epocă, în care poate trăim şi astăzi, a balansului între armonie și haos, între bine și rău. O epocă în care oamenii nu sunt spectatori adulatori ai puterilor astrale, ci personaje implicate prin tot ceea ce fac, cu gândul şi cu fapta, în marele balans al universului, ce oscilează între bine și rău... 

          De aici şi din acest motiv fiecare egiptean trăitor în lumea faraonilor, de la rege la ultimul supus, considera că efortul de a păstra lumea într-o stare a ordinii și armoniei este o datorie sacră şi o virtute firească. Nota bene, viaţa unui egiptean era, în antichitate, o lungă trudă de a săvârşi cât mai multe fapte bune, pentru că numai ele erau menite să ţină universul în echilibru și în armonie.

           Mitul lui Osiris

         Egiptenii, veniți pe lume din lacrimile lui Ra, au iubit atât de mult viața încăt au refuzat ideea că ea este un dar efemer ce se consumă doar aici pe pământ. Mitul lui Osiris, unul din zeii eneeadei heliopolitane, vorbește pentru prima oară în istoria omenirii de viața de după moarte.

        Conform mitului, Osiris era omul-zeu, cel ce guverna omenirea ca succesor al tatălui său, Geb - zeul pământului.  Osiris era bun, îi ajuta pe oameni, îi învăța lucruri bune și îi învăța să fie buni, iar oamenii la rândul lor, îl iubeau şi îl venerau.

         Seth, fratele său, invidios pe această stare de fapte, pune la cale uciderea lui Osiris, îi înscenează o farsă, îl închide într-un sarcofag și-l aruncă în apele Nilului care-l vor purta spre îndepărtatele țărmuri Feniciene. Isis este sora și soția lui Osiris, cea care va pleca în căutarea fratelui asasinat. După o lungă călătorie Issis îşi găseşte fratele în Byblos şi îl readuce, în sarcofag, acasă. Dar Seth prinde de veste și, hotărât să scape definitiv de Osiris, îl spintecă în 14 bucăți pe care le împrăștie de-a lungul Văii Nilului. Nici Isis însă nu renunță la truda ei, va merge și va recupera fiecare bucată în parte a trupului mutilat, le va pune la loc una lângă alta reconstruind trupul fratelui său, va înfășura totul în pânză albă și, șezând înaripată deasupra lui Osiris, îi va insufla viață și-l va zămisli pe Horus. Osiris părăsește însă viața terestră și trece în altă viața, acolo unde este stăpânitor și judecător al unei lumii superioare și eterne. 

    Cunoscătorii au regăsit desigur, în povestea de mai sus, originile tradiţiilor de îmbălsămare practicate de vechii egipteni, dar şi teribila asemănare cu mitul biblic al lui Cain şi Abel. Povestea imaginată de egipteni nu se opeşte însă aici, mai departe, Horus

Isis (înaripată) și Osiris primind ofrande de la ramses al II-a

își va răzbuna tatăl, într-o luptă epică în care, după mutilări reciproce, îl va învinge pe " întunecatul" Seth și îl va alunga în deșert. După victorie Horus rămâne stăpânitorul și protectorul întregii țări a Egiptului, întrupându-se periodic, succesiv și necontenit în persoana faraonului.

         Mitul este gata, ma’at este restabilit, ordinea guvernează haosul, viața învinge moartea, iar binele triumfă întotdeauna. Este mitul care justifică totul, deopotrivă evenimentele sociale și cele naturale, de la unirea regatelor egiptene sau legitimizarea faraonului, la succesiunea anotimpurilor sau revărsările Nilului, de la ceremoniile nupțiale la procesiunile de îmbălsămare.  Aici se postulează reluarea necontenită a ciclului vieții precum și condiția omului pe pâmânt, refuzul morții absolute și trecerea tuturor ființelor într-o viața de apoi, eternă și fericită.

           Mitul lui RA

         Tot în Heliopolis își are obârșia spirituală și un alt mit, la fel de important şi de fascinant, cel al lui Ra, zeul soare, cel identificat cu Atum, demiurgul. La începuturi, spune mitul, existența lui Ra este una pământeană, el este rege peste oameni și peste zei. În această ipostază Ra dăruiește oamenilor tot ceea ce le este necesar: ” El (Ra) a făcut cerul (Nut) și pământul (Geb), spre folosul lor. El a făcut aerul (Shu) ca să le învioreze nările, căci ei sunt imaginile Lui, ieșiți din carnea Lui”.   Așa glăsuiește un text vechi de peste patru mii de ani, scris de un important faraon şi păstrat  pe un papirus cunoscut sub numele de ”Învățăturile pentru Merikare”.

        

Ra, zeu cu chip de șoim încoronat de soare.

  Condiția pământeană al lui Ra îl supune inevitabil vicisitudinilor omenești și, inexorabil, zeul cunoaște bătrânețea și slăbiciunile fizice ale vârstei înaintate. Oamenii, ”turma zeului”, simt neputința conducătorului și, însetați de putere și dorință de înavuțire, se răscoală împotriva creatorului. Ra ripostează și trimite împotriva răsculaților ochiul său divin, întruchipat în zeița Hathor și, chiar dacă acesta, ca o aprigă leoaică, îi răpune pe nelegiuiți, dezolat Ra alege să părăsească lumea terestră și se ridică către stele pe spatele lui Nut (bolta cerească). La ceastă "înălţare" participă un alt zeu primordial,  Shu (aerul), cel care o susţine pe Nut să nu se prăbușescă peste pământ, înfăptuind, în calitate de zeu, ma’at. De acolo, din înaltul cerurilor, Ra vede tot și știe tot, de acolo El veghează ca ordinea și dreptatea (ma’at) să fie respectate. Faraonul este cel ce îl moștenește pe zeu pe pământ și ocupă de drept tronul Egiptului, el este investit de Ra să exercite funcția de judecător și așa dreptatea divină (ma'at) se înfăptuiește printre muritori. Acesta este mitul care justifica caracterul solar al faraonului dar, ca și în cazul mitului osirian, moartea este doar o trecere într-o altă stare, aici evident într-una solară, guvernată însă de aceeaşi eternitate.

         Heliopolitanii au văzut în Ra, cel ridicat le cer, un zeu călător prin timp și spațiu. În fiecare dimineață el se suie în barca diurnă și navighează spre apus unde, la venirea nopții, schimbă ambarcațiunea pentru a parcurge nocturn cele douăsprezece ținuturi ale ”lumii de dincolo”. Mai mult, Ra este un zeu ce-și schimbă, pe parcursul călătoriei sale ciclice, atât înfățișarea cât și identitatea. Dimineața este "Khepri" - scarabeul - soarele tânăr și jucăuș şi nespus de blând, la amiază este Ra triumfător, bărbatul viguros în puterea vârstei, dogoritor şi puternic, pentru ca pe seară să devină bătrânul Atum, demiurgul, cel care săvârșește drumul nocturn pentru ca, în următoarea dimineață, să reapară tânăr și regenerat. Ciclul este reluat zilnic, fără întrerupere şi fără cusur, în totală armonie cu întreg universul  şi din nou ma’at este săvârşit.  

Obeliscul din Heliopolis, acuarelă din 1839

       Călătoria
       Vremurile ce le trăim acum, cu un Orient apropiat sfâşiat de războie şi revolte, nu prea te îmbie să întreprinzi o călătorie pe Valea Nilului. Totuşi, cei ce-și planifică o excursie în Egipt, au de adăugat la locurile de vizitat în Cairo și Heliopolis, orașul soarelui, al lui Ra cel sinonim cu Atum, demiurgul. De la hotel, cu ajutorul oamenilor de la recepție și eventual al unui ghid (serviciile sunt complete, personalul este amabil și prețurile sunt mici) puteţi face o mică excursie la Heliopolis. Orice taximetrist va ști să vă ducă pe strada Al Masalia  la obeliscul lui Sensuret I (adresa completă: Arab Al Hoson, Qesm Al Matareyah, Cairo Governorate). Străvechiul bloc de granit, împreună cu ruinele a două statui ce-l străjuiesc, este tot ce a mai rămas în picioare din Iwnw, anticul oraș al ”stâlpului”. De reținut: vârsta obeliscului este mai mult decât venerabilă, 4 mii de ani ! Nu degeaba specialiștii îl consideră printre primele 10 astfel de structuri din lume, chiar dacă ”concurenții” săi sunt răspândiți astăzi prin întreaga lume, în locuri cu infinit mai multă rezonanță,  Roma, Paris, Londra sau Washington DC.

         Tot aici sunt și ruinele anticului templu al lui Atum pe care egiptenii îl numeau în vechime ”Per-Atum” (Pr-Itmw, în  egipteana veche) cea ce însmna ”Casa lui Atum”, o  denumire care a ajuns la noi, oamenii moderni, sub forma de... faraon.

         Locul este drăguț chiar idilic așa că, după o repriză de selfi-uri, gândiți-vă și la faptul că stați, conform miturilor antice, pe cel mai vechi petic de pământ din lume, chiar pe movila primordială, cea pe care însuși Atum s-a ridicat deasupra apelor. După asta, recomand, o retragere la umbra palmierilor unde puteți deschide un volum (fie el și de buzunar) cu poeziile lui Mihai Eminescu, din care veți citii relaxat, chiar cu voce tare și intonație, versurile nepereche din Scrisoarii întîi : 

” .......

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!     ..."

DILEME TURISTICE. CINE AU FOST CONSTRUITCTORII PIRAMIDELOR ?

          Departe de mine intenția de a emite în cele ce urmează vreo recomandare de călătorie necugetată dar, trebuie să spun din capul locului că, în ciuda tuturor restricțiilor venite pe cale administrativă cu referire la vize sau pașapoarte și împotriva oricăror piedici ridicate de autoritățile grijulii care invocă siguranța călătoriilor în zone încercate de mișcări sociale, afirm aici în știință de cauză că ținutul piramidelor egiptene de la Giza rămâne o destinație recomandată tuturor pământenilor, cu sau fără pasiuni turistice, pentru că, dincolo de frumuseșea locului, de istoria lui și de ospitalitate oamenilor de acolo, marile piramide predau o lecție unică din care oamenii pot învăța care le este menirea și condiția lor pe acest pământ. Dincolo de farmecul vizual, imensele construcții ale antichtății sunt parcă învăluite și azi, precum frumoasele cadâne de odinioară,  în voaluri de mătase diafană țesută deopotrivă din povești fermecătoare și legende fabuloase, ba chiar și „brodată” cu nenumărate mistere ce par, care mai de care, de nepătruns!  
          Încă de când au fost „redescoperite”, omenirea se întreabă obsesiv „cum au fost ridicate piramidele ?” și mai ales „cine le-au fost constructorii ?” S-au dat răspunsuri fel de fel, toate cu pretenții de adevăr. Sunt mulți cei care au emis ipoteze care înclină balanța, firesc, spre capacitate geniului uman: „da, oamenii sunt cei care au ridicat piramidele !”, spun aceștia. Dar acest răspuns simplul nu a fost însă pe placul celor ce au întotdeauna în vizor detalii suspecte... unde mai pui că răspunsul mai sus citat a generat contra - întrebări apărute din răscolirea orgoliilor naționalilste și a concepțiilor ideolologice legate de ordinea socială: „oare constructorii nu au fos cumva niște umili sclavi ?” și nu cumva „sclavii erau  evrei ?”

 De-a lungul timpului s-au formulat și pentru aceaste întrebari, devenite chiar obsesive atât pentru istorici cât și pentru publicul larg, diferite răspunsuri. Până nu demult biserica creștină, istoricii marxișiti și chiar învățați evrei, au mers pe scenariul în care mii de sclavi, care în unele opinii aparțineau poporului evreu, trudeau la greu, sub biciul stăpânilor necruțători, la construcția piramidelor din Egipt. Această opinie circulă încă din antichitate şi a fost „lansată pe piaţă” de istoricul grec Herodot, în secolul V - ÎHr, pe când se afla într-o „vizită de lucru” pe Valea Nilului. Astăzi însă, în urma studierii temeinice a descoperirilor arheologice, făcute chiar în apropierea piramidelor, majoritatea istoricilor resping „povestea” cu sclavi - constructori pe care o consideră de-a dreptul, falsă ! 

           Sfinxul, paznicul si martorul tăcut al Platoului Gizeh               

       Portretul constructorilor egipteni de piramide, prezen-tat de majoritatea istoriciilor  contemporani, arată că avem de-a face cu oameni liberi,  cu lucrători devotați,  cu mari meseriaşi care, cu siguranță erau niște meșteșugari ce pot fi bănuiți, chiar și acum după atâtea secole de la consumarea isprăvilor lor, că aveau o înaltă calificare, că erau adevăraţi ingineri şi arhitecţi ai timpului lor, capabili să rezolve, cu o mare pricepere şi inteligenţă, problemele tehnice şi de organizare ivite pe un şantier de mari dimensiuni, așa cum a fost cel al piramidelor de la Giza. Nicidecum acești constructori de piramide nu au fost nişte prizonieri proveniți din oștiri înfrânte de faraon sau păstori evrei căzuți în sclavie care habar nu aveau de tehnologia construcțiilor. Piramidele nu au fost ridicate de lucrători necalificați, de sclavi umili și nefericiți, „motivați” în muncă de vătăfia stăpânilor lor, aşa cum îi prezintă paragrafele biblice sau unii cineaşti de la Hollywood. Aceştia din urmă, cu ultimele lor producţii pe această temă (de ex.  „Exodus” produs în 2014) aduc pe ecrane scene, ce-i drept spectaculoase dar care, din păcate, sunt profund subiective şi fanteziste. Imaginile emoţionante cu sclavii de etnie evreiască, biciuiți până la sânge și exploatați nemilos pentru a muncii la ridicarea piramidelor, țin de ficțiune și de un spectacol grotesc, cu siguranță ele se plasează într-o zonă a erorilor ce distorsionează adevărul istoric şi sunt într-o opoziție jenantă cu realitatea relevată ştiinţific. Desigur că acest nou portret al omului liber, egiptean merituos, a trebuit să fie justificat cu argumente științifice.

          ISTORIA ARE CUVÂNTUL 

Una din sursele istorice considerate de căpătâi în demonstrarea că nu sclavii au fost cei ce-au ridicat piramidele, și în nici un caz cei de etnie evreiască,  este cea care pomenește de prezența poporului evreu în Egiptul antic. Este vorba de așa numita ”Corespondenţă de la Amarna”, descoperită în Egipt în 1887 şi datată cca 1350 ÎHr.  Ea conține un corp de 328 de tăbliţe de lut, cu inscripții cuneiforme, în limba Akadiană, ce reprezintă în fapt o colecție de scrisori diplomatice.  Corespondenţa este purtată de ambasadorii egipteni sau de diverși aliaţi ai faraonului „aflați la post” în Babilon, Asiria, Siria, Fenicia sau Canaan.  Destinatarul sau după caz, expeditorul acestor epistole, era faraonul Amenhotep, cel care a condus Egiptul din 1350 până în 1330 ÎHr și cel care este cunoscut în literatura de specialitate și sub numele de ”faraonul eretic”. Într-o serie de scrisori din această corespondență, un supus, regele Rib- Habba din Gebal (Byblos în greacă),  cere ajutor militar faraonului spre a apăra oraşul împotriva unor dezordini venite din sud și provocate de un trib turbulent numit Habiri. Acest neam din Canaan, Habiri sau Hebru, este identificat de istorici ca posibil precursor al poporului evreu. Să reţinem și noi argumentul oamenilor de știință care atrag atenția că prima menţiune istorică acceptată despre poporului evreu este plasată în jurul anilor 1350 ÎHr.

                           Turiştii secolului XIX în vizită la piramide                        

Printre motivele pentru care suntem astăzi în postura de a şti atât de multe lucruri despre Egiptul antic este acela că egiptenii au inventat scrierea (cca 3250 Î Hr) si au utilizat-o în mod intens. Pictată pe hârtia din  papirus, încrustată în lut, scrijelită pe bucăţi de lemn,  dar mai ales gravată  în piatră, scrierea egipteană a transmis poste-rităţii, prin hieroglife, o imensă cantitate de informaţii.

De la cele mai impor-tante evenimente la cele mai umile aspecte ale vieții cotidiene, de la mituri religioase la leacuri de vindecare, de la mari fapte de arme la reţete de parfumuri, un întreg univers uman  s-a conservat şi vorbeşte peste timp despre istoria acestei mari civilizaţii antice. Practic întreaga Vale a Nilului este o imensă bibliotecă ce conţine o cantitate uriaşă de informaţii. Ori in acest atât de vast volum de surse istorice, există doar o singură referire la interacțiunea dintre egipteni și poporul evreu.

Este vorba de Stela lui Merneptah, descoperită in 1896 și datată cca 1208 ÎHr. Pe acest artefact din granit  hieroglifele povestesc, în 28 de rânduri, de campania militară a faraonului Merneptah (rege 1213 -1203 ÎHr) întreprinsă în principal împotriva triburilor libiene din vest. Pe rândurile 26 și 27 ale acestei cronici, adică la „capitolul diverse”, se pomeneşte şi de o campanie în est, în Canaan, unde a fost  pedepsit,  alături de alte popoare și un trib de nomazi numit ad literam „i.si.ri.ar.” ceea ce ar fi, conform filologului german  Wilhelm Spiegelberg, cel care a tradus textul, sinonim  cuvântului „Israel”, adică poporul evreu. Şi cam atât.

                Stela lui Merneptah cu menținea „i.si.ri.ar.”               

 Acesta este singurul izvor istoric care, prin accepţiune, pomeneşte de interacțiunea dintre evrei și egipteni. Nimic, nicăieri nici o hieroglifă, despre sclavie şi muncă forţată sau de înşiruirea a 10 plăgi, nimic despre evacuări în masă, despre campanii de urmărire şi pedepsire şi nimic despre despicarea Mării Roșii...

Prin urmare, ţinând cont de faptul că piramidele de mari dimensiuni din Egipt au fost ridicate în timpul domniei faraonului Djoser (piramida în trepte de la Saquara), cca 2650 ÎHr şi apoi până în timpul domniei faraonului Khendjer, cca 1730 ÎHr, iar pe de altă parte, ținând cont de faptul că  poporul evreu a fost atestat istoric cca1350 ÎHr ca trib din Canaan și reconfirmat în 1208 ÎHr, este  evident faptul că evreii nu au participat în nici un fel la ridicarea piramidelor egiptene. Între probabila lor prezență în Egiptul antic şi construirea grandioaselor edificii se cască o prăpastie de peste o jumătate de mileniu.

Acesta nu înseamnă ca povestea biblică a lui Moise este lipsită de sens, dimpotrivă, valoarea ei culturală, morală şi socială este de-o excepţională importanţă. Pilda ei este esenţială pentru condiţia umană:  nici o putere în numele a niciunui scop de pe acest pământ nu are dreptul să răpească libertatea individului, iar atunci când se întâmplă ca libertatea să fie confiscată, aşa cum s-a tot întâmplat de-a lungul istoriei, e absolut natural ca oamenii, neamurile, popoarele, se se ridice și să lupte pentru dobândirea libertății!  Că învăţaţii evrei au redactat povestea lui Moise în legătură cu egiptenii este de înţeles, lupta pentru câștigarea libertăţii trebuie dusă împotriva oricărei autorități, indiferent de măreția ei. Ori la vremea redactării Cărţii (sec VII - IHr), evreii erau robi ai perşilor, iar  Egiptul era "măreţia" însăși, cel mai mare şi mai puternic stat din epoca sa, era condus de un zeu-faraon, un rege omnipotent, a toate stăpânitor şi profund ascultat, care conducea o super putere politică şi militară de talie mondială cu autoritate greu de contestat. Cât despre piramide, acestea erau adevăratele minuni ale timpurilor de atunci, niște "zgârie nori" ai antichităţii care ne uimesc chiar şi pe noi, cei de astăzi. Prin urmare, avem pe de-o parte idealul libertăţii şi al păstrării identităţii "naţionale", iar  de cealtă parte, Egiptul, faraonul şi piramidele, elemente care alăturate într-un antagonism epic au generat „mitul ieşirii”, un mit pe cât de fabulos pe atât de sugestiv şi de important pentru evoluţia ulterioară a umanităţii.

    Prima piramită construită în Egipt este rodul viziunii lui Imoteph    

   Să mergem însă mai departe şi să vedem, până la urmă, cine au fost constructorii piramidelor ?  

    Cercetările arheologice făcute pe platoul Gizeh, au scos la lumină, încă din anii 90, peste 600 de morminte ce aparţin constructorilor care au muncit la aceste edificii şi care, probabil, în urma unor accidente de muncă sau a unor boli şi-au pierdut viaţa pe şantier. Inventarul acestei necropole este bogat, variat şi conţine, printre altele, unelte, podoabe și vase ceramice.  Ministrul egiptean al antichităților, egiptologul şi arheologul Zahi Hawass (cunoscut la noi din programele TV difuzate de National Geographic, Discovery sau History) afirmă, în legătură cu aceste extraordinare descoperiri,  că aceşti constructori au fost într-atât de mult respectaţi pentru munca şi jertfa lor, încât, au fost onoraţi cu privilegiul de a fi înmormântați chiar lângă piramide, adică într-un loc la fel de sacru ca cel rezervat faraonilor. Favor de care nici un sclav nu s-ar fi bucurat...

       În plus, egiptologii au descoperit dovezi care indică faptul că, la Gizeh, constructorii piramidelor, aveau un tratament deosebit de atent. Ustensilele medicale, dezgropate în număr relativ mare, atestă faptul că muncitorii beneficiau de o asistenţă medicală foarte atentă. În plus artefactele dovedesc că pe şantier existau bucătării şi cantine, iar resturile alimentare conservate și descoperite in situ arată că lucrătorii erau bine hrăniți si chiar răsfățaţi frecvent cu delicatesuri cum ar fi  carnea de vită, o adevărată raritate gastronomică în Egiptului antic, un aliment de care sclavii nu s-ar fi putut bucura nici în visele lor cele mai frumoase!

Muncitori arabi (sec XVIII) mutând statui antice în noi locaţii

Odată cu aceste constatări, se spulberă şi mitul folosirii sclavilor la construcția piramidelor. Constructorii erau cel mai probabil oameni liberi, puternic motivaţi spiritual, care considerau munca lor la piramide ca pe o ofrandă şi o jertfă adusă zeului faraon.  În plus ei erau motivaţi material prin raţiile generoase de hrană şi, probabil, prin scutiri de taxe sau de alte obligaţii materiale  datorate faraonului.

          DAR EXTRATEREȘTRII, UNDE SUNT EXTRATEREȘTRII ?

Rămâne în discuţie cealaltă parte a întrebării inițiale și sunt destui cei care optează ca răspuns pentru cea mai seducătoare teorie: constructori extratereştrii.

Nu se mai ştie cine a lansat această fantezie însă ea se bazează pe negarea capacităţii oamenilor din antichitate de a construi prin forţe proprii edificii atât de măreţe.                     

         Anticii sunt suspectaţi că foloseau metode mult prea primitive pentru a înfăptui lucrări de o asemenea grandoare precum piramidele, nu cunoşteau roata şi, prin urmare, nici scripetele, dispozitive care i-ar fi ajutat să mute și să ridice colosalele blocuri de piatră, în plus uneltele din bronz nu erau capabile să taie şi să şlefuiască imensele blocuri de piatră așa cum sunt ele in situ şi că, în general, egiptenii acelei epoci ar fi fost incapabili, fără un ajutor „din afară”, să ridice marile construcții. 

Şi eu sunt iubitor de literatură SF, dar când vine vorba de adevărul istoric... „Platon vine pe locul doi”, ca să folosesc un joc de expresii celebre.

   Până acum extratereştrii au fost văzuţi doar în filme  

Să admitem totuşi că nişte băieţi deştepţi, capabili să comprime timpul şi să curbeze spaţiul, au construit nişte găuri de vierme şi au venit din adâncul universului cosmic să ridice, cu egiptenii, piramide pe Terra. Te-ai aştepta ca, la o asemenea capacitate intelectuală şi ştiinţifică, construcţia să fie fără cusur. Ori tocmai aici ”extratereștrii” au zbârcit-o, dovedindu-se în practică cât se poate de... tereștrii. Despre ce este vorba. În inima piramidei lui Kheops, la două treimi de bază și la capătul unui culoar ascendent, se afla celebra cameră mortuară a faraonului.

Constructiv, din punct de vedere al rezistenței materialelor, plafonul acestei camere este în pericol de a prăbușii sub greutatea blocurilor de piatră aflate deasupra sa. ”Extratereștrii” lovindu-se de această problema au rezolvat-o, ce-i drept inventiv, dar cât se poate de terestru și limitat tehnologic. Mai întâi prin realizarea altor goluri supraetajate la nivelul superior acestei camere, spații ce a condus la  micșorarea greutății exercitate asupra plafonului și, mai apoi, printr-o descărcare a forței de apăsare (gravitațională) făcută prin grinzi dispuse oblic , în formă unui ”V” cu vârful în sus, sprijinindu-se la partea superioară între ele, iar la partea inferioară pe pereții laterali ai incintei. Soluția constructivă, elegantă și corectă, ar fi fost descărcarea în arc de cerc, adică printr-un tavan boltit, care ar fi asigurat o descărcare eficientă și ar fi eliminat orice fel de pericol de prăbușire a plafonului din camera mortuară.

Prin urmare, construc-torii care nu cunoșteau roata, adică utilizarea cercului,  nu cunoșteau nici bolta sau arcada, adică utilizarea semicercului. Așa că extratereștrii noștri, pentru care geometria cercului și aplicațiile ei ar fi trebuit să fie floare la ureche, se dovedesc a fi niște vajnici pământeni după cum o confirmă, printre altele, și cele 600 de morminte de constructori,  descoperite pe platoul Gizeh lângă piramide. Trebuie menționat că, în istoria construcțiilor, descărcarea structurilor prin bolți sau arcade a început să fie folosită, conform descoperirilor arheologice,  prin 1850 Î Hr, de către popoare din zona Levantului, apoi tehnica utilizării lor a migrat către Grecia și peninsula Italică de unde romanii, preluând-o de la etrusci, au desăvârșit-o și au folosit-o în mod frecvent.

       Așadar, atunci când veți sta la umbra piramidelor, contemplați nu numai măreția lor ci și abilitățile și geniul egiptenilor antici. Și fiți mândri pentru că, într-un fel sau altul, sunteți urmașii unor oameni isteți, puternici și mai ales liberi, cărora le-a plăcut mai mult să construiască decât să dărâme. Tare extraterestru, nu-i așa?