HELIOPOLIS. TREI MITURI FABULOASE DIN EGIPTUL ANTIC

          Întâlnirea cu originile civilizației

        Dintre toate călătoriile posibile, de-a lungul sau de-a latul pământului, una are un farmec cu totul aparte. Valea Nilului, rezervă călătorilor trăiri și experiențe din cele mai profunde și marcante. Pe tot parcursul său egiptean, marele fluviu african desfășoră un peisaj remarcabil, un amestec de vegetație luxuriantă și locuri deșertice care, din loc în loc, se lasă ”străpuns” de vestigii uluitoare, piramidele de la Saqquara sau Gizeh ori templele din Abu-Sibel, Philae sau Karnak. Fără doar și poate cel ce se încumetă să parcurgă acest drum, comparabil cu un pelerinaj, se va lăsă învăluit de bogăția culturală și istorică a acestor locuri și va fi răsplătit cu bucurii misterioase ce se vor datora momentelor în care va realiza că se află, în fapt, la întâlnirea cu locurile în care umanitatea și-a început ”aventuroasa” călătorie spre civilizație.  
        Cei care au pășit pe nisipul fierbinte de la poalele piramidelor știu, iar cei ce încă nu au avut această șansă își pot imagina, cu puţin efort, ajutați de miile de fotografii şi videoclipuri postate pe websit-uri, ce înseamnă un răsărit sau un apus de soare la marginea deșertului. Ce stare fabuloasă te încearcă când zăbovești noaptea pe puntea vasului fluvial de croazieră cu privirea cucerită de bolta înstelată a cerului de deasupra Nilului sau ce fantasme bizare te străfulgeră atunci când rătăcești cu pași mici printr-o uriașă sală hipostilă... Da da, acolo, pe tărâmul faraonilor, totul miroase a început de lume. 

      Odinioară, în locul în care Nilului își răsfira apele în mai multe brațe și-și forma luxurianta sa deltă, e existat un oraș misterios și plin de sfințenie pe care oamenii epocii l-au considerat a fi „buricul pământului” sau „pământul primordial”. Anticii îi spuneau acestei așezări Iun sau Iunu (iw-nw, scris în hieroglife), adică „Orașul stâlpului”, de el se vorbește și în scrierile biblice, unde este pomenit sub numele On, dar și în scrierile grecilor din epoca elenistă când orașul era cunoscut sub numele de Heliopolis, sau ”Orașul soarelui”, un nume care a străbătut istoria până în zilele nostre, de vreme ce așa este menționat în toate ghidurile turistice contemporane când se face referire la acest loc. 

       Cercetătorii lumii moderne au demonstrat că acestă așezare este una din cele mai vechi ”aglomerări” urbane durate de umanitate și a fost, fără îndoială, așa cum astăzi sunt Vaticanul, Ierusalimul sau Mecca, o adevărată capitală a spiritualității pentru acea epocă. Cândva aici zeii egiptului antic au cunoscut gloria și venerația unei mari civilizații însă nemilosul timp a răvășit în câteva mii de ani aceste fabuloase locuri și din tot ceea ce odată a fost mândrie și putere, astăzi a rămas în urmă doar ruină și nostalgie. În prezent, rătăcite pe străduțele aglomeratului cartier Al-Masala din nordul capitalei Cairo, se mai păstrează, ca dovadă a unei civilizații ce nu se vrea uitată, un obelisc și câteva dale de piatră ce au stat cândva pe post de reazăm la fundația unor templele străvechi. Chiar și în aceste condiții de degradare materială evidentă, peste milenii și peste ruine s-a păstrat întreagă și a răzbit plină de farmec viziunea egiptenilor antici cu privire la cel mai mare secret al umanității, facerea și desfacerea lumii.
        În zorii civilizaţiei, când nu existau i-phon, televizor, bec sau lumină electrică, când tiparul era neştiut, iar alfabetul neinventat, gânditorii din Heliopolis au încercat să explice, cu imaginaţia lor căutătoare,  misterul apariției universului, stelelor, pămânului și a omului. Iar fabulosa lor tălmăcire se încăpățânează să rămână, peste veacuri, cât se poate de actuală şi de încântătore, ca o adevărată nestemată în zestrea culturii universale.        

Nebuloasa Helix, Ochiul divin, aflata la 700 ani lumină față de pământ

       În adâncul istoriei, rătăcit și însingurat în infinitatea cosmosului, strivit de mii de întrebări, omul primitiv a privit spre stele cu teamă și speranță. Strămoșii noștri, în căutarea tuturor răspunsurilor, au contemplat bolta înstelată a nopții și acolo au văzut ei, dincolo de întuneric și singurătate, lumina și speranța. Chiar de la începuturile sale, pus față în față cu el însuși, omul a simțit dragostea și ura, bucuria și tristețea, a înfruntat viața  și s-a văzut neputincios în fața morții, iar pentru a se înțelege pe sine și pentru a putea să-și accepte propria existență, prin geniul propriu şi prin grația divină, a făurit miturile. Omul a supraviețuit începuturilor și a intrat în istorie prin puterea propriei sale spiritualități.

           Mitul creaţiei 

        Fascinantele mituri egiptene care au inspirat omenirea au ajuns până la noi fie direct de la sursă, adică prin hieroglifele gravate în interiorul piramidelor, prin așa numitele ”Texte ale piramidelor” - ce au o vechime de peste patru milenii și jumătate – fie prin pana unor istorici  antici, precum Herodot, Diodor din Sicilia sau Plutarh, ale căror mărturii sunt ceva mai ”tinere”, datând din sec. V îHr, respectiv din  sec. II – IV dHr.

         La începuturi - spun miturile egiptene de la Heliopolis - totul era acoperit de ape și întuneric, nu exista nici aer și nici viață, nici zi și nici noapte, nici zeii nu existau, totul era încremenit și lipsit de cuget. Dar deodată, neființa a devenit ființă, undeva un punct s-a mișcat și, din lumea întunericului și din abisul oceanului primordial, prin proprie voință, a prins viață Atum, demiurgul, cel ce s-a creat pe sine și s-a ridicat deasupra imensității acvatice.

Enneada heliopolitană. Cei noua zei primordiali ai Egiptului antic 

    Mai apoi Atum și-a desăvârșit creația prin plămădirea lui Shu și Tefnut, aerul și umiditatea, elementele indispensabile vieții. La rândul lor, aceste entități divine, au dat naștere pământului și cerului, Geb și Nut, zei care prin împerechere i-au adus pe lume pe Isis (fertilitatea) și Osiris (deplinătatea vieți), pe Seth (deșertăciunea) și Nephthys (sterilitatea), două perechi aflate într-un perfect antagonism ce vor deveni protagonistele unei confruntări pline de dramatism. Egiptologii de astăzi numesc această înşiruire de personaje fantastice "Eneeada heliopolitană". 

         Învățații nu s-au oprit aici căci universul trebuia explicat până la capăt, așa că mitul creaţiei este completat cu apariția stelelor pe bolta cerească, a Nilului cu al său flux și reflux, a deșertului steril, a plantelor și recoltelor, a păsărilor și a animalelor, a oamenilor, a fenomenelor naturale, a zilei și a noapții, a tot ce există și se lasă văzut și pipăit dar și a tot ce se face doar simțit, totul își gasește, în viziunea egiptenilor, o  definire și-o ”materializare” printr-un personaj spiritual, printr-o zeitate.

         Gânditorii din Heliopolis, au postulat că toate aceste apariții spirituale au avut loc  succesiv, la începutul timpului, într-o epocă fabuloasă,  pe care o considerau ”de aur” și pe care au denumit-o ”Tep Zepi” sau ”a Primei Dăți” (periodă pe care o explică și marele savant român  Mircea Eliade în a sa Istorie a credințelor, numind-o la rându-i, epoca ”Prima Oară”). Mai mult, toate aceste evenimente extraordinare de natură divină au întronat în lume și în întreg universul stabilitaea, echilibrul, ordinea și armonia perfecte, absolute, o stare de excelență pe care au numit-o: Ma’at.

Horus întronat, regele divin al Egiptului

        În fine, învățații egipteni povestesc prin ale lor hieroglife că, celor nouă zei inițiali, li se alătură, în mod epic, în adevăratul sens al cuvântului, un al zecelea, înaripatul Horus, cel ce va fi zeul protector al Egiptului. Însă, odată cu acestă apariţie, ca o consecință a manifestării răului, adică a dezordinii  și haosului produse în urma confruntărilor dintre Horus şi Seth, epoca de aur se încheie. Gânditorii vechiului Egipt , contemplând la propria lor existenţă, înţeleg că "Tep Zepi", epoca perfecțiunii absolute, nu cunoaște veșnicia, ea este limitată în timp şi ţine de la momentul apariției lui Atum până la momentul întronării lui Horus. Conform viziunii heliopolite lui ”tep zepi” îi urmează o altă epocă, în care poate trăim şi astăzi, a balansului între armonie și haos, între bine și rău. O epocă în care oamenii nu sunt spectatori adulatori ai puterilor astrale, ci personaje implicate prin tot ceea ce fac, cu gândul şi cu fapta, în marele balans al universului, ce oscilează între bine și rău... 

          De aici şi din acest motiv fiecare egiptean trăitor în lumea faraonilor, de la rege la ultimul supus, considera că efortul de a păstra lumea într-o stare a ordinii și armoniei este o datorie sacră şi o virtute firească. Nota bene, viaţa unui egiptean era, în antichitate, o lungă trudă de a săvârşi cât mai multe fapte bune, pentru că numai ele erau menite să ţină universul în echilibru și în armonie.

           Mitul lui Osiris

         Egiptenii, veniți pe lume din lacrimile lui Ra, au iubit atât de mult viața încăt au refuzat ideea că ea este un dar efemer ce se consumă doar aici pe pământ. Mitul lui Osiris, unul din zeii eneeadei heliopolitane, vorbește pentru prima oară în istoria omenirii de viața de după moarte.

        Conform mitului, Osiris era omul-zeu, cel ce guverna omenirea ca succesor al tatălui său, Geb - zeul pământului.  Osiris era bun, îi ajuta pe oameni, îi învăța lucruri bune și îi învăța să fie buni, iar oamenii la rândul lor, îl iubeau şi îl venerau.

         Seth, fratele său, invidios pe această stare de fapte, pune la cale uciderea lui Osiris, îi înscenează o farsă, îl închide într-un sarcofag și-l aruncă în apele Nilului care-l vor purta spre îndepărtatele țărmuri Feniciene. Isis este sora și soția lui Osiris, cea care va pleca în căutarea fratelui asasinat. După o lungă călătorie Issis îşi găseşte fratele în Byblos şi îl readuce, în sarcofag, acasă. Dar Seth prinde de veste și, hotărât să scape definitiv de Osiris, îl spintecă în 14 bucăți pe care le împrăștie de-a lungul Văii Nilului. Nici Isis însă nu renunță la truda ei, va merge și va recupera fiecare bucată în parte a trupului mutilat, le va pune la loc una lângă alta reconstruind trupul fratelui său, va înfășura totul în pânză albă și, șezând înaripată deasupra lui Osiris, îi va insufla viață și-l va zămisli pe Horus. Osiris părăsește însă viața terestră și trece în altă viața, acolo unde este stăpânitor și judecător al unei lumii superioare și eterne. 

    Cunoscătorii au regăsit desigur, în povestea de mai sus, originile tradiţiilor de îmbălsămare practicate de vechii egipteni, dar şi teribila asemănare cu mitul biblic al lui Cain şi Abel. Povestea imaginată de egipteni nu se opeşte însă aici, mai departe, Horus

Isis (înaripată) și Osiris primind ofrande de la ramses al II-a

își va răzbuna tatăl, într-o luptă epică în care, după mutilări reciproce, îl va învinge pe " întunecatul" Seth și îl va alunga în deșert. După victorie Horus rămâne stăpânitorul și protectorul întregii țări a Egiptului, întrupându-se periodic, succesiv și necontenit în persoana faraonului.

         Mitul este gata, ma’at este restabilit, ordinea guvernează haosul, viața învinge moartea, iar binele triumfă întotdeauna. Este mitul care justifică totul, deopotrivă evenimentele sociale și cele naturale, de la unirea regatelor egiptene sau legitimizarea faraonului, la succesiunea anotimpurilor sau revărsările Nilului, de la ceremoniile nupțiale la procesiunile de îmbălsămare.  Aici se postulează reluarea necontenită a ciclului vieții precum și condiția omului pe pâmânt, refuzul morții absolute și trecerea tuturor ființelor într-o viața de apoi, eternă și fericită.

           Mitul lui RA

         Tot în Heliopolis își are obârșia spirituală și un alt mit, la fel de important şi de fascinant, cel al lui Ra, zeul soare, cel identificat cu Atum, demiurgul. La începuturi, spune mitul, existența lui Ra este una pământeană, el este rege peste oameni și peste zei. În această ipostază Ra dăruiește oamenilor tot ceea ce le este necesar: ” El (Ra) a făcut cerul (Nut) și pământul (Geb), spre folosul lor. El a făcut aerul (Shu) ca să le învioreze nările, căci ei sunt imaginile Lui, ieșiți din carnea Lui”.   Așa glăsuiește un text vechi de peste patru mii de ani, scris de un important faraon şi păstrat  pe un papirus cunoscut sub numele de ”Învățăturile pentru Merikare”.

        

Ra, zeu cu chip de șoim încoronat de soare.

  Condiția pământeană al lui Ra îl supune inevitabil vicisitudinilor omenești și, inexorabil, zeul cunoaște bătrânețea și slăbiciunile fizice ale vârstei înaintate. Oamenii, ”turma zeului”, simt neputința conducătorului și, însetați de putere și dorință de înavuțire, se răscoală împotriva creatorului. Ra ripostează și trimite împotriva răsculaților ochiul său divin, întruchipat în zeița Hathor și, chiar dacă acesta, ca o aprigă leoaică, îi răpune pe nelegiuiți, dezolat Ra alege să părăsească lumea terestră și se ridică către stele pe spatele lui Nut (bolta cerească). La ceastă "înălţare" participă un alt zeu primordial,  Shu (aerul), cel care o susţine pe Nut să nu se prăbușescă peste pământ, înfăptuind, în calitate de zeu, ma’at. De acolo, din înaltul cerurilor, Ra vede tot și știe tot, de acolo El veghează ca ordinea și dreptatea (ma’at) să fie respectate. Faraonul este cel ce îl moștenește pe zeu pe pământ și ocupă de drept tronul Egiptului, el este investit de Ra să exercite funcția de judecător și așa dreptatea divină (ma'at) se înfăptuiește printre muritori. Acesta este mitul care justifica caracterul solar al faraonului dar, ca și în cazul mitului osirian, moartea este doar o trecere într-o altă stare, aici evident într-una solară, guvernată însă de aceeaşi eternitate.

         Heliopolitanii au văzut în Ra, cel ridicat le cer, un zeu călător prin timp și spațiu. În fiecare dimineață el se suie în barca diurnă și navighează spre apus unde, la venirea nopții, schimbă ambarcațiunea pentru a parcurge nocturn cele douăsprezece ținuturi ale ”lumii de dincolo”. Mai mult, Ra este un zeu ce-și schimbă, pe parcursul călătoriei sale ciclice, atât înfățișarea cât și identitatea. Dimineața este "Khepri" - scarabeul - soarele tânăr și jucăuș şi nespus de blând, la amiază este Ra triumfător, bărbatul viguros în puterea vârstei, dogoritor şi puternic, pentru ca pe seară să devină bătrânul Atum, demiurgul, cel care săvârșește drumul nocturn pentru ca, în următoarea dimineață, să reapară tânăr și regenerat. Ciclul este reluat zilnic, fără întrerupere şi fără cusur, în totală armonie cu întreg universul  şi din nou ma’at este săvârşit.  

Obeliscul din Heliopolis, acuarelă din 1839

       Călătoria
       Vremurile ce le trăim acum, cu un Orient apropiat sfâşiat de războie şi revolte, nu prea te îmbie să întreprinzi o călătorie pe Valea Nilului. Totuşi, cei ce-și planifică o excursie în Egipt, au de adăugat la locurile de vizitat în Cairo și Heliopolis, orașul soarelui, al lui Ra cel sinonim cu Atum, demiurgul. De la hotel, cu ajutorul oamenilor de la recepție și eventual al unui ghid (serviciile sunt complete, personalul este amabil și prețurile sunt mici) puteţi face o mică excursie la Heliopolis. Orice taximetrist va ști să vă ducă pe strada Al Masalia  la obeliscul lui Sensuret I (adresa completă: Arab Al Hoson, Qesm Al Matareyah, Cairo Governorate). Străvechiul bloc de granit, împreună cu ruinele a două statui ce-l străjuiesc, este tot ce a mai rămas în picioare din Iwnw, anticul oraș al ”stâlpului”. De reținut: vârsta obeliscului este mai mult decât venerabilă, 4 mii de ani ! Nu degeaba specialiștii îl consideră printre primele 10 astfel de structuri din lume, chiar dacă ”concurenții” săi sunt răspândiți astăzi prin întreaga lume, în locuri cu infinit mai multă rezonanță,  Roma, Paris, Londra sau Washington DC.

         Tot aici sunt și ruinele anticului templu al lui Atum pe care egiptenii îl numeau în vechime ”Per-Atum” (Pr-Itmw, în  egipteana veche) cea ce însmna ”Casa lui Atum”, o  denumire care a ajuns la noi, oamenii moderni, sub forma de... faraon.

         Locul este drăguț chiar idilic așa că, după o repriză de selfi-uri, gândiți-vă și la faptul că stați, conform miturilor antice, pe cel mai vechi petic de pământ din lume, chiar pe movila primordială, cea pe care însuși Atum s-a ridicat deasupra apelor. După asta, recomand, o retragere la umbra palmierilor unde puteți deschide un volum (fie el și de buzunar) cu poeziile lui Mihai Eminescu, din care veți citii relaxat, chiar cu voce tare și intonație, versurile nepereche din Scrisoarii întîi : 

” .......

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.

Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,

Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!     ..."