ÎN TRIUNGHIUL TRANSILVAN

  

           Nu sunt departe  anii când, fascinaţi de vocea peltică a unei copiliţe, dădeam curs îndemnului publicitar şi cumpăram cu frenezie, din vitrinele frigorifice ale mezelăriilor,  “Salam Săsesc”. Ei bine, timpul a trecut, iar acum, după ce am consumat cu muștar mii de tone de salam, noi românii avem în față o nouă provocare, Turismul Săsesc.

       De această dată însă nu duioșia sau candoarea unei fetițe sunt motorul promovării ”produsului” ci faima și prestigiul unui personaj de prim rang, o alteță regală cu mare renume, respectiv prințul Charles al Marii Britanii.  Iubitor de artă populară autentică Excelența Sa și-a îndreptat pașii și spre meleagurile românești, dar nu spre Deltă sau Bucovina, ci spre inima Ardealului, acolo unde cândva, demult, în plin ev mediu, cavalerii teutoni puneau bazele unor așezări prospere, a căror frumusețe și armonie au reverberat până în zilele noastre. Vizitele, chiar și private, ale înaltului oficial britanic nu puteau lăsa însă fără reacție mass-media românească. 

   

                     Charles, proprietar de casă săsească în Viscri                 

Nu e de ici de colo ca un asemenea personaj să-ți intre în ”ogradă”, așa că televiziuni, radiouri și un întreg alai de jurnaliști autohtoni au comentat fiecare descindere a prințului pe meleagurile transilvane. Au difuzat și publicat, în prime time sau în front page, știri ”bombă” despre fiecare mișcare a lui Charles și despre locurile prin care dumnealui s-a preumblat.

     Locuite până nu demult de o comunitate consistentă și compactă de etnici germani, cunoscuți pretutindeni sub numele de sași, aceste sate răspândite în sudul și estul Ardealului, beneficiind de o asemene publicitate, au devenit, cu sau mai degrabă fără voia lor, destinații turistice la modă. Dacă până acum Brașov, Sighișoara sau Sibiu erau deja în ofertele touroperatorilor, după acest impact mediatic Prejmer, Viscri sau Biertan au devenit noile potențiale destinații pentru turistul român sau cel occidental.

      Îmboldit de publicitatea mai mult sau mai puţin mascată, am dat curs curiozității lăuntrice și-am purces spre Ardeal cu convingerea că voi găsi acolo tihna și bucuria unei vacanțe unice. Mi-am proiectat din timp traseul, am ales cu grijă obiectivele de vizitat, bisericile fortificate și cetățile țărănești ce au dus până hăt, departe, faima locurilor transilvane și mi-am rezervat din timp cazarea și chiar câteva întâlniri cu prieteni și rude din zonă. 
       Pe scurt, în două săptămâni petrecute acolo, iată ce am constatat.

    

    Mai întâi drumurile sau în limbaj B2B, infrastructura rutieră, căile de acces la obiectivele turistice. Şoselele arată bine pe tronsoanele Braşov – Sighişoara - Mediaş şi Sibiu – Braşov, pe ele, chiar dacă există doar câte o singură bandă pe sens, se circulă fluent. În notă mediocră, adică printre  gropi şi denivelări, se circulă de la Săcele la Prejmer şi de aici la Hărman, adică drumurile judeţene de sub administrația braşoveană. Spre Viscri, pentru protecția automobilului, e bine să intraţi dinspre Rupea, prin comuna Dacia. 

     Pitoreasca cale rutieră dintre localitățile Dacia și Viscri       

 Pe aici, pe o bună porţiune se circulă pe macadam dar drumul este neted iar peisajul pastoral îndeamnă la calm chiar și pe cei mai înfocați vitezomani. Festina lente, aveți ce admira!  
   Drumurile judeţene din Mureş şi Sibiu sunt bune, de la Sighişoara la Aplod, spre Agnita și Biertan şoselele sunt bine asfaltate şi bine întreţinute. La fel şi drumul ce leagă orașul Sibiu de comuna Nocrich, locul natal al celui mai cunoscut sas din România, Samuel von Brukenthal. 

      

     Câteva cuvinte şi despre obiectivele turistice,  în fapt scopul călătoriei. Bisericile fortificate şi cetăţile ţărăneşti au în spate o veche istorie, deci multe poveşti de depănat. Atmosfera din interiorul lor este extraordinară, sobră dar atrăgătoare, armonioasă şi plină de pace, ea îndeamnă deopotrivă la explorare şi meditaţie. În mai toate bisericile amvonul şi orga sunt piesele de rezistenţă, dar fiecare în parte are particularităţile sale, mici  detalii ce le conferă unicitate şi bogăţie spirituală.  De neocolit la vizitat sunt turnurile din zidurile de apărare, clopotniţele şi meterezele,  căci de pe ele priveliştea ce se deschide este superbă şi numai bună de fotografiat. 

   Liniștea amiezii în curtea interioară a bisericii din Hărman    

    Partea bună este că foarte multe din aceste obiective sunt de curând restaurate, scoase din ruină  și repuse în valoare așa cum sunt cele din Homorod, Cața, Viscri, Saschiz și Cetatea Rupea. Mai puţin plăcut este faptul că altele sunt în şantier iar acolo accesul vizitatorului este fie îngrădit şi dublat de ostilitatea unor muncitori intransigenți și foarte vocali fie, de data asta mult mai civilizat, accesul este doar parţial înlesnit și numai în locurile fără risc de accidente. 

     Există şi posibilitatea de a rata complet  vizitarea unui obiectiv  pentru simplu fapt că este zăvorât, iar cheile sunt la un administrator care, de regulă, este o gospodină de-a locului și, fatalitate, „momentan lipseşte din localitate”. Așa că te vei mulțumi să admiri istoricul edificiu doar de la distanță, cum am făcut-o și eu la Brădeni.

    

              Turnul din Cața            

    Custozi dispuși să ofere informații turiștilor am întâlnit doar la Prejmăr, Viscri, Saschiz și Birtan în rest, e bine să veniți cu temele făcute de casă. Documentați-vă din timp și dotați-vă cu hărți înainte de plecare.  La fața locului am găsit hartă numai la Sibiu, într-un centru de infoturism, iar procurarea ei am facut-o contra unui cost piperat chiar dacă, împotriva regulilor de bun simț, era totuși un material publicitar cu distribuție gratuită... 

  Pentru conformitate, lista obiectivelor vizitate de subsemnatul a inclus: Hărman, Prejmer, Homorod, Cața, Viscri, Sasciz, Archita, Sighișoara, Apold, Brădeni, Agnita, Biertan, Ațel, Mediaș, Sibiu, Cisnădie și Hosman.

   Tot  la capitolul servicii voi remarca cvasi-absența teraselor, restaurantelor sau a simplelor chioșcuri din jurul acestor obiective. Cu excepția celor din orașe  și din Biertan,  arareori veți găsi câte un punct comercial de unde să cumpărați o apă minerala sau un pachet de biscuiți, așa că puneți în portbagajul mașinii o cutie frigorifică cu ceva băutură și de-ale gurii, iar dacă sunteți cu bicicleta, (traseele sunt memorabile!)  puneți cu nădejde merinde la rucsac.

    Atunci când nu lipsesc, nici restaurantele din zonă nu sunt la nivelul așteptărilor. Deși unele din ele au locații plăcute, meniurile și valoarea gastronomică a preparatelor lasă de dorit. Lăsăm de-o parte, în această problemă, orașul Brașov, el fiind de departe un fanion al turismului românesc. 

      Atât în Sighișoara cât și la Sibiu banalele ciorbițe de văcuță și fripturi de porc sunt comercializate cu adaosuri astronomice, 15 lei ciorba și 35 de lei friptura, iar populara bere Timișoreana care la raft este 1,5 lei, la aceste terase sau restaurante ajunge și la 12 lei (!) cu mult peste ceea ce găsim în orice alt oraș al țării sau chiar pe Litoral. Partea și mai rea este că nici prestația ospătarilor sau a bucătarilor nu justifică tarifele practicate. De altfel, relatări pe cât de critice pe atât de savuroase, despre meniuri și servicii prestate în aceste restaurante găsiți, din belșug și spre deliciul publicului, pe internet. 

   

                  Cavaleri cu burtă și terase goale  în Sighișoara                    

   Două vorbe și despre cazare. Avertizat de prețurile uriașe practicate de hotelurile din zonă am ales în această călătorie varianta pensiunilor. Foarte bune pensiunile din Sighișoara, cu gazde primitoare și tarife acceptabile (80 lei de noapte și persoană cu mic dejun inclus) sau cele din Păltiniș (pentru zona Sibiu). Catastrofă în ceea ce a însemnat cazarea la Viscri. Deși aici  am programat  și rezervat două nopți, după prima noapte am plecat mâncând pământul. Am ales pensiunea 44 despre care relatările și fotografiile de pe site-uri sugerau o bună găzduire. Am fost obligați însă, regula casei, ca odată cu acommodation-ul să achităm și două mese pe zi, un prânz și un mic dejun, zise tradiționale.  Ne-am conformat și am greșit! Mâncarea a fost execrabilă, la prânz o așa zisă varză cu cârnați, în fapt o fiertură clocită cu niște crenvurști cumpărați de la  cash and carry, iar la micul dejun câte un ceai instant de la plic cu gem și unt cumpărate, cu siguranță, tot de la supermarket. Nimic autentic, nimic autohton, o încropeală care ne-a îmbolnăvit la propriu...  

     Camerele se vor cochete dar amestecă nefericit mobilierul autentic cu cel tip ikea, ele dispun de  grupuri sanitare foarte mici și sunt dotate cu, cele mai mici posibil, cabine de duș și lavoare. Apa este urât mirositoare, iar săpunul și hârtia igienică lipsesc. Așternuturile sunt aspre și au un miros de stătut... Viscri este o localitate de vizitat peste zi, nu înnoptați aici!

                               Orga originală a bisericii din Saschiz, Mureș                           

       Spre final încă două imagini esențiale.  

      Una despre siguranța călătorului. Nu de puține ori, de la locul de parcare la intrarea în obiectiv ești întâmpinat și escortat de un grup de puradei, mai mult dezbrăcați decât îmbrăcați, adică cu posterioarele goale care, cu lumânări umede și lungi la nas și cu mâinile întinse, se milogesc după câte un bănuț. Cererea devine destul de imperativă și agresivă și nu veți putea scăpa de ea decât cu o atitudine foarte fermă!

     Cealaltă despre comunitate. Cochetele sate săsești sunt de câțiva ani părăsite de vechea comunitate de gospodari. Aceștia au luat drumul Germaniei în căutarea căminelor strămoșești. Dacă ei și-au găsit acolo liniștea și prosperitatea este o altă poveste, cert este că au lăsat în urmă gospodării minunate pe care primarii ”descurcăreți”, în căutare veșnică de voturi și votanți, le cam distribuie  aiurea, cel mai adesea pe la venetici, persoane lipsite de căpătâi. Așa se face că mândrele sate de odinioară traversează acum o perioadă de profundă decădere, casele cu arhitectură tradițională au ajuns în ruină, cele care sunt refăcute sunt reparate aiurea cu termopane și rigips, iar ce se construiește nou este total în discordanță estetică cu ceea ce a existat. Nu de puține ori lângă case autentice, încăpute însă pe mâna unui fitecine, ești întâmpinat de mirosuri pestilențiale de canal și hazna...

                     Biserica fortificată din Archita, Mureș                      

   Ajuns la fața locului înțelegi care este în fapt mesajul prințului de Wales, nicidecum unul promoțional pentru turism și dezvoltatori ci unul pentru protejarea unui patrimoniu inestimabil,  o avertizare pentru salvarea  valorilor culturale autentice care, ghinion, nu sunt doar ale noastre, ci ale întregii umanități!

     În rest, turismul săsesc, făcut acum pe plaiurile ce odinioară au fost gospodărite cu cinste de cei numiți  saxones, are destule în comun cu renumitul salam produs în mezelăriile dâmbovițene, este un amestec de original și contrafăcut, de bun și prost, de natural și artificial, de proteine și E-uri,  de speranță și deznădejde, toate puse la un loc într-un cârnat lung,  gros și, în cele din urmă, afumat și turtit.

     Concluzia este departe de afi optimistă, în ciuda celor ce cred că fac turism e bine de știut că, pentru a avea un turism adevărat și sănătos în această zonă a Ardealului va trebui să aducem sașii înapoi  !

INFOTRIP, MASTER AND SERVANTS

 

De mai bine de un deceniu, în agențiile de turism românești, respectiv în cele serioase și profesioniste se practică  un ritual pe cât de onest pe atât de ”sacru”.

”Ocultul” procedeu a fost botezat infotrip,  adică o călătorie de informare turistică. Rețineți cuvântul infotrip, în această formă ortografică, pentru că nefiind încă de găsit în DEX, ortografia cuvântului cade la libera apreciere a fiecărui autor de texte.

Cel mai adesea, la fiecare început de sezon estival agenții de turism se strâng în grupuri vesele, niciodată mai mici de 50 de persoane, se suie în autocare și iau drumul Litoralului românesc sau, după caz, al celui bulgăresc, turcesc, grecesc, croat etc. Scopul deplasării este unul profesional, pentru că, ajunși la destinație, ei vor lua la verificat hotelurile, entitate cu entitate spre a vedea dacă sunt pregătite, așa cum pretind patronii lor, să primească turiștii noului val de vacanțe.

           Pregătiți agendele, urmează un nou hotel la verificat              

Cohorta de specialiști ia la ”puricat” camerele, mobilierul acestora, mochetele, varul de pe pereți, calitatea așternuturilor, perdelele, aparatura (televizorul, aerul condiționat, frigiderul, fierul de călcat, poehnul etc), grupurile sanitare, igiena, curățenia, accesul la hotel și la plaje, piscina și chiar comportamentul personalului din hotel. Totul este notat în agendă, se fotografiază se filmează și se fac dezbateri ad-hoc. Le-a plăcut, nu le-a plăcut, merită numărul de stele afișat, nu-l merită, comportamentul hotelierilor este unul ospitalier sau unul al unor ciufuți etc.

Când toate datele sunt strânse și concluziile trase, viitorii clienți, adică noi călătorii de rând, ne putem declara în siguranță. Atunci când vor intra într-o agenție de turism ai căror consilieri au fost membri unei astfel de ”delegații”, cu siguranță, turiștii vor fi îndrumați către cele mai corecte și avantajoase soluții de cazare și masă.

Dar de ce acest efort suplimentar, atunci când există instituții ale statului care atribuie stele, verifică igiena, calitatea lucrătorilor șamd ?

Pentru că la noi, atât hotelierii, în goana lor după obținerea unui profit facil, cât și funcționarii de la stat, cunosc și ”regulile” unui joc mai simplu, blatul.  Acestea implică un troc simplu, în contravaloarea unei ”atenții” , primii pot obține de la birocrați fie o stea în plus la categoria hotelului, fie un aviz pe ”ceva” care nu merită aviz și tot așa. 

     Alexandra Florescu (stânga) un patron cu atitudine tânără     

De menționat că practica de mai sus nu este generală, sunt zeci de hotelieri care exercită cu pasiune această profesie, în care investesc mulți bani și multă energie. Pentru efortul acestor oameni, pentru a aduce la cunoștința clienților ce e nou, an de an, pe litoralul nostru, acest infotrip  trebuie întreprins cu regularitate.

În urmă cu doi ani, asociația patronală a agențiilor de turism românești (ANAT) a avut o inițiativă extraordinară, anume aceea de a aduce la un loc, într-un singur mega infotrip, toate agențiile care fructifică Litoralul românesc. Doi ani la rând, 2012 și 2013, peste 700 de agenți de turism pe ediție, au puricat de la Sulina la Vama Veche toate unitățile de cazare, de servicii gastronomice și de entertainment. 

Rezultatele nu s-au lăsat așteptate, cultura turistică a călătorilor a crescut, consilierii din turism s-au profesionalizat și, din ce în ce mai multe hoteluri, restaurante sau cluburi de noapte și-au adaptat, în bine, oferta lor către consumatori. Chiar și modul de promovare a destinației a prins contur și s-a profesionalizat, așa cum este cazul stațiunii Mamaia.

Anul acesta, unul al sciziunilor, breasla nu a mai vrut să stea unită, iar infotripurile au redevenit apanajul câtorva agenții, e drept, cu anvergură națională. O fi bine, o fi rău ? Rămâne de văzut la toamnă, când se va trage linia. Până atunci cei mai câștigați sunt clienții acestor agenții, ce au ales să organizeze infotripuri individual, ei vor beneficia de cele mai sigure vacanțe!

Spațiul și răbdarea cititorului mă obligă să fac aici doar o apreciere generală a ceea ce am văzut, în Deltă și pe Litoral, în pragul sezonului estival 2014.

       Complex Cormoran din Uzlina, o cazare excelentă în Deltă       

Delta, din ce în ce mai exclusivistă, este pregătită cu câteva unități de cazare excepționale, care oferă confort și lux fără a agresa vizual splendoarea mediului înconjurător. Locuri de cazare găsiți în Catalogul Bibi Touring Touroperator dedicat acestei destinații, singurul de acest gen tipărit în România, în condiții editoriale aproape impecabile. 

La toate resort-urile din Deltă, pe lângă cazarea, repet, foarte bună, sunt și restaurante cu specific gastronomic local sau internațional. Punctul lor slab este personalul de serviciu, în sensul că, ospătarii, barmanii și chiar și bucătarii, manifestă stângăcii vizibile, atât în comunicare și atitudine cât și în gesturile profesionale. Într-o oarecare măsură putem fi însă îngăduitori  admițând că e greu de găsit, în mijlocul ”pustietății”, personal de clasa celui din București. În compensare piscinele sunt fabuloase, iar faptul că se organizează excursii prin ”sălbăticia” locului, partide de pescuit sau vânătoare precum și petreceri încântătoare vine să ridice gradul de satisfacție al turistului. 

Spre a exemplifica cu o locație foarte bună, îmi permit să dau un singur exemplu, Complexul Cormoran din Uzlina, patronat de Cornel Găină, un mare profesionist al turismului din România.

   Phoenicia, Mamaia Nord, curtea interioară   

Pe Litoral, mai ales în Mamaia, dar și în Venus, au apărut unității noi cu capacități de cazare moderne și elegante. Sunt și multe hoteluri renovate care și-au îmbunătățit astfel performanțele estetice și de găzduire. Există însă, în continuare, clădiri în paragină și șantiere în lucru care agresează, vizual și uneori fonic, ambianța turistică. 

La pozitiv nominalizez resortul Phoenicia din Mamaia Nord, Hotel Savoy din Mamaia, Hotel Del Mar din centrul aceleiași stațiuni, Hotelurile Palace și Melodia din Venus, precum și exoticul și rusticul Hostel Bazart din Vama Veche. 

La ”nașpa” vin hotelurile Vega din Mamaia care după câțiva ani de supremație și un trafic excesiv de clienți, pare o unitate tocită și obosită. Ambasador, tot din Mamaia, care văduvește printr-un mobilier primitiv, respectiv paturi făcute din cornier sudat și vopsit la pensulă, peste care s-a trântit câte o saltea tare ca piatra, iar la aceasta se mai adaugă, fapt și mai trist, existența unui personal la recepție demn de romanele cu comisari comuniști, severi și intransigenți... Cocorul din Neptun, după plecarea echipei manageriale ce i-a adus faima, este acum pe ”topogan”, noua echipă excelând mai degrabă la enervat clienții. Cu Hotelul Raluca din Venus închei pasajul de ”hater” (a se citi observator intransigent și corect), aici la Raluca cotația de 3 stele este o glumă proastă... Peste drum,  la Sanda, sunt doar două stele iar atmosfera și condițiile sunt incomparabil mai bune!

Promit să revin cu o analiză mult mai completă asupra acestor hoteluri, frecventabile sau de ocolit, în postările viitoare.

    La Phoenicia brutaria face parte din conceptul All Inclusive     

All inclusive este încă un concept greu de îngurgitat de hotelieri. Aceștia se ascund sub fel de fel de motive pentru a justifica cvasi absența popularei forme de a oferi masa clienților, în timp ce este clar ca lumina zilei că, mărimilor lor, le este frică de pierderea alișverișul... Hagi Tudose n-a murit!

Pe de altă parte, la majoritatea managerilor care administrează unități de cazare, este îmbucurătoare creșterea profesionalismului de care dau dovadă în comunicare. Sunt cu mult deasupra a ceea ce se întâmpla cu ani în urmă, în sensul că sunt capabil să dea informații utile fără să se bâlbâie și să se scarpine în cap, să-și prezinte marfa cu competență și să țină chiar conferințe de presă. Bravo lor! 

          Plaja din Eforie Nord, erodată deja de șezlongari           

Plajele sunt încă pe mâna unor întreprinzători dubioși, pe tot litoralul sunt doar câteva hoteluri cu plajă proprie, așa că stresul provocat turiștilor de vânzătorii sau păzitorii de șezlonguri va exista și anul acesta. În fapt, în timp ce în Turcia, Grecia și Bulgaria, de cele mai multe ori, aceste accesorii de plajă sunt oferite gratuit ori în contravaloarea unei consumații de 5 Euro, la noi, aceleași două șezlonguri și o umbrelă curăță turistul cam de 20 de euro pe zi! Mai mult, spațiile rezervate turiștilor ce vor să folosească propriile accesorii sunt invadate constant de ”șezlongari” și ori ce ripostă poate sfârși prin agresarea fizică a cinstitului și nevinovatului turist... cum e turcul și pistolul, să nu uităm că anul trecut, chiar primarul Constanței și-a asmuțit bodyguarzii pe unul din fotbaliștii de la Petrolul Ploiești, aflat în calitate de turist, pe plajă, la Mamaia!

Să mai zăbovim asupra șezlongurilor și umbreluțelor privind lucrurile de pe margine piscinei. Foarte multe hoteluri și-au amenajat asemenea facilități. Un lucru pozitiv, dar discutabil este faptul că pentru o bălăceală aici, chiar dacă accesul este gratuit, trebuie să scoți bani din buzunar, suplimentar, pentru accesoriile de plajă iar despre prosop sau halat nici nu vine vorba..

Parcările rămân problematice, în aparență suficiente, în sezon ele devin neîncăpătoare și, de multe ori, plata suplimentară devine o altă practică de a absorbi bani, cu orice chip, de la turiști.  În realitate pe tot Litoralul nu am văzut vreo investiție făcută pentru confortul și siguranța autoturismelor, numai țevi înfipte în beton, cu lanțurile pregătite pentru restricționarea parcării, bariere improvizate și indicatoare din tablă vopsită pe care musai scrie ”parcare cu plată”, aferim!

          Reclama sufletul comerțului și pasiunea românului     

Una peste alta se poate admite, datorită eforturilor excepționale ale unor oameni dedicați, că Litoralul românesc e pe un trend ascendent, atâta doar, că plecând spre el, dincolo de atenția pe care o vom  acorda locului unde ne vom caza și vom mânca, va trebui să ținem cont de faptul că acestea reprezintă doar 40% din bugetul vacanței. De aceea la o socoteală corectă românii constată că „ dincolo” ... e mai ieftin!

Rămân însă suficiente nișe pe piață care pot face din Litoral un produs turistic din ce în ce mai modern, din ce în ce mai atractiv, din ce în ce mai asemănător cu cel al țărilor  dezvoltate.  

Și aici însă mă tem de paradoxul lui Zenon, cel care l-a pus la întrecere pe Achile cu o broasca țestoasă, având însă grijă, ca la start, să dea lentei făpturi un avans de 10 metri.

Ce a urmat se știe, când atletul a făcut cei 10 metri, broasca a apucat să mai facă un metru, când atletul a recuperat metru, broasca a apucat să mai facă un centimetru și tot așa, din câtime în câtime, asimptotic, atletul nu a ajuns, nici până-n zilele noastre, pe doamna cu carapace.

Tot așa și turismul românesc, Litoralul, odată ce a pierdut startul, va trebui să  se mobilizeze serios, ca măcar și zenonian să se apropie de performanțele celor ce știu a face turism și asta în condițiile în care criza nu va ține o veșnicie.

                  Toți iubim vacanțele așa că la pregătim din timp                

În acest context tot respectul pentru cei ce luptă pentru un turism modern și civilizat în România, pentru cei care și-au asumat, în pofida multor obstacole, rolul de locomotive, în efortul de creștere a turismului pe Litoralul românesc. 
Adrian Voican (Bibi Touring Touroperator), organizează an de an, cu încăpățânare, infotripuri, din ce în ce mai profesioniste, din ce în ce mai frumoase, menite să aducă mai mult profesionism în industria turismului 

          Și el, dar și cei deopotrivă lui,  sunt în fapt ”servants” (a se citi servitori)  al celor ce călătoresc, al fiecărui turist în parte care, astfel, devine ceea  ce trebuie să devină: un adevărat master (stăpân) al vacanțelor!

SFÂNTUL GHORGHE DELTĂ, STAȚIA TERMINUS

    România este o țară frumoasă și merită cutreierată în fiecare colțișor al său. Acesta este un adevăr la care cârcotașii, printre care mă număr și eu, din prea severă iubire de țară și din prea mare înclinare spre lucrul făcut temeinic, adaugă adesea sarcastic: „da, dar păcat că e locuită...”

    Absolutizarea, în oricare direcție s-ar face, este însă un lucru păcătos. Astfel, chiar dacă la noi  încă mai sunt destinații de călătorie, superbe dealtfel, în care serviciile turistice sunt lamentabile, sunt și foarte multe destinații în care oamenii, deși nu sunt în adevăratul sens al cuvântului profesioniști ai turismului, fac cinste locului în care trăiesc.

   

          Oamenii din Sfâtul Gheorghe Deltă sunt de toată isprava        

Sfântul Gheorghe Deltă este un astfel de colțișor de rai, în care oamenii, câți au mai rămas, sunt gospodari, primitori, cu foarte mare bun simț și ireversibil îndrăgostiți de natură. Comunitatea din Sfântu’  strânge maxim 900 de suflete și în marea ei majoritate este formată din etnici ucraineni. Atunci când nu luptă cu apele, care vin să la inunde avutul, aceștia își duc traiul cu pescuitul, grădinăritul și, mai nou, cu turismul rural.

  Vechiul sat de pescari, cooperativa piscicolă în anii puterii populare, purta cândva numele de Catarleț, probabil de la expresia din limba turcă „Kadârli”, adică „locul unde te oprești”, o denumire expresivă dacă ținem seama că la Sfântul Gheorghe era și este un sfârșit de drum. Aici Dunărea, pe unul din cele trei brațe ale sale, își încheie parcursul fluvial și se varsă în Marea Neagră, lăsând în urmă unul din cele mai frumoase locuri de pe pământ, Delta Dunării. Marinarii din trecut, în drumul lor comercial dinspre Istanbul spre Moldova și Valahia, foloseau Gurile Dunării ca principală poartă de acces și, după anevoioasele încercări la care erau supuși atunci când traversau periculoasa Kara Deniz, o oprire, la intrarea în amonte pe fluviu, era o adevărată binecuvântare. 

   Brațul Sf Gheorghe la vărsariea în mare, una din „Gurile Dunări”      

  De altfel, pentru istoria noastră națională, gurile Dunării și Delta au jucat un rol crucial. Încă din secolul 18, dar mai ales după anii 1820, puterea otomană, cea care exercita supremația politică și militară asupra țărilor române, era într-un evident declin. În schimb Rusia țaristă și Austria imperială erau în plină ofensivă teritorială revendicând  rolul de lider în zonă. Mai mult, Franța, Anglia și chiar Prusia erau și ele interesate de zonă, în special pentru că aici se aflau Gurile Dunării, unul din cele mai importante căi de acces continental pentru comerțul maritim. Securizarea zonei și trecerea ei sub influența Occidentului a fost unul din motivele pentru care, după războiul din Crimeea (1853 -1856), prin tratatul de la Paris (1856), Principatele Dunărene sunt scoase de sub „protectoratul” rus și puse sub aripa ocrotitoare a Marilor Puteri (Anglia și Franța), iar Marea Neagră este proclamată zonă neutră în care vasele comerciale, indiferent de pavilion, au liberă circulație în detrimentul oricărei ambarcațiuni de tip militar care devine prohibită în zonă. În acest context favorabil, în 1859, Moldova și Țara Românească își găsesc unitatea ca, mai apoi, după războiul de independență (1877) și tratatul de pace de la San Stefano (1878), Dobrogea, întreaga Deltă a Dunării și Insula Șerpilor să se alipească și ele Principatelor Unite. 

  Ca să ajungi la Sfântul Gheorghe astăzi, singura cale de acces este pe fluviul, adică (exceptându-i pe cei ce au elicopter personal!) cu catamaranul, vaporul sau șalupa. Îmbarcările cele mai uzuale se fac din Tulcea și din Mahmudia, iar drumul durează, în funcție de locul de îmbarcare și starea ambarcațiuni, de la 2, la mai bine de 4 ore. Aici timpul contează mai puțin, iar drumul pe apă este o încântare, la tot pasul privirea se bucură de peisaje fabuloase, spectacolul naturii fiind animat de zborul a tot felul de păsări.  

                           Pe debarcader, bagajele au fost preluate                     

 Debarcaderul este punctul nodal din Sfântul Gheorghe. Aici coboară oaspeții veniți la o partidă de pescuit sau una de vânătoare, iubitorii de natură și fotografie veniți să cutreiere canalele și grindurile în căutarea peisajelor sau exemplarelor zoo cele mai rare sau a turiștilor obișnuiți veniți să se bucure de Deltă, de plaja de la țărmul mării, de tihna unei cazări rustice și de o cură sănătoasă de pește proaspăt gătit după rețete autohtone.

   Ulițele satului sunt acoperite de nisip iar casele, deși au apărut și multe vile, poartă în majoritate aspectul modest al pereților din paiantă și al acoperișului din stuf. Altă particularitate constă în zugrăveala exterioară  a caselor, cel mai adesea, în nuanțe de albastru, culoarea tradițională a ucrainenilor (verdele fiind apanajul lipovenilor).  

   Aceste bijuterii ascund și la interior o tihnă aparte, în casă e răcoare, liniște, iar în așternuturile curate somnul este plin de vise dulci și foarte odihnitor, dormi dus! Localnicii închiriază camerele la pachet cu micul dejun și prânzul  sau  chiar cu toate cele trei mese ale zilei. Ar fi și păcat să nu te bucuri de tot serviciul pentru că gospodinele din Sfântu’ , sunt desăvârșite! De dragul musafirilor mai simandicoși meniurile sunt adaptate și către obișnuitele preparate din porc sau pasăre, dar parcă e păcat de Dumnezeu să vi în Deltă și să nu încerci toate specialitățile locale din pește!

   

               Gospodărie care vara primește turiști în gazdă                  

La capitolul confort să adăugăm că grupurile sanitare sunt de acum în casă și dispun de dușuri cu apă caldă, iar cei care„gustă” și tipul de igienă spartană se pot bucura de un duș în aer liber montat în curte la loc feit de ochii indiscreți.

La data la care scriu aceste rânduri un pachet de cazare, la localnici, variază între 70 și 120 lei pe zi și persoană.

   Apa potabilă nu mai este o problemă, satul are suficienți întreprinzători privați care au deschis alimentare foarte bine aprovizionate, nu numai cu apă dar și cu toate produsele găsite uzual într-un supermarket din centrul capitalei, iar prețurile diferă prea puțin. În aceiași notă a comerțului local sunt și terasele – restaurant unde se pot servii mititei și bere rece, fripturi la grătar și șprițuri pe alese. Mai mult, civilizația a adus aici posibilitatea de a viziona, recomandabil după lăsarea serii, prin intermediul televiziunilor DTH, pe mari ecrane LCD, cam toate programele TV românești și europene, meciuri sau filme.

   Pentru turistul simplu, venit să se bucure de vacanță, zilele în Sfântul Gheorghe sunt aparte, timpul sacadat al vieții urbane se domolește, se dilată și, deodată, chiar nu mai contează. Într-o zi poți opta pentru o partidă de pescuit,în alta pentru o plimbare cu barca pe canale sau în rezervația de pelicani, poți ajunge cu permis special chiar și la insulele Sahalin (protejate în mod suplimentar). Totul însă contra cost, iar închirierea unei bărci nu e tocmai ieftină, pentru trei persoane, de exemplu, o plimbare în circuit - Sf Gheorghe, Lacul Roșu, Lacul Erenciuc , Sf. Gheorghe – ce se întinde pe o durată de 4 ore, în care poți admira și fotografia peisaje minunate, scoți din buzunar aproape 80 de euro.

              Plaja ecologică, cu nisip fin, de la Sfântul Gherghe             

   Cea mai ieftină rămâne plaja. Aceasta e la 3 kilometri de sat iar drumul se poate face lejer pe jos, dar ai și transport cu un minicar, un tractoraș cu vagoane, pe care localnici l-au botezat „trocarici” (sic).

      Plaja este sălbatică și lungă cât vezi cu ochii și, pe lângă turiștii veniți la baia de soare, stau liniștite, cu adevărat domestice, vacile sătenilor. Culcate pe nisipul fin își văd impasibile de rumegatul lor în timp ce privesc somnoros printre gene spre largul mării. Imaginea este una extraordinară, iar prezența lor nu numai că nu deranjează dar chiar îți dau un sentiment de liniște.  De fapt liniștea este starea generală. Nici un sunet artificial nu zgârie aerul, sa aud doar valurile și țipătul pescărușilor. Nu ești agresat de vânzătorii de șezlonguri sau de porumb fiert, îți alegi un locușor și te bucuri de intimitate totală! Pentru consumul de lichide nu uita să iei de acasă, într-un rucsăcel, apă sau răcoritoare (de ce nu și bere). Aveți parte și de paravane naturale, plaja fiind mărginită spre continent de o lizieră de arbuști sub care vă puteți culcuși la umbră.

   Scăldatul este și el foarte plăcut, apa este caldă dar, din cauza Dunării, este mai puțin sărată și mai tulbure. Adâncimea apei crește lent astfel că, un adult, pentru a ajunge cu apa până la piept trebuie să facă cam 30 de pași buni de la mal. Deci numai bună pentru zbenguit și jocuri cu mingea, mai ales că nu deranjezi pe nimeni. Evitați însă aventurarea în larg și cel mai important nu faceți baie în zona de vărsarea Dunării în mare, curenții sunt foarte puternici și serviciul salvamar nu există.

    Dacă valurile sunt prea mari sau briză prea puternică și nu prea sunteți încântat de ideea unei băi în mare, faceți o plimbare în lungul plajei, admirați peisajul marin dar , din când în când, aruncați o privire și pe nisipul umed răscolit de valuri, n-ar fi nici o surpriză să găsiți artefacte, bucăți de vase sau alte fragmente din ceramică pierdute în vechime de anticii corăbieri ce practicau în zonă comerțul. Eu, de exemplu, am găsit un mâner de amforă, pe care îl țin la loc de cinste în bibliotecă.

   

   Când te hotărăști să-ți petreci vacanță la Sfântul Gheorghe trebuie să faci rezervare din timp . Sunt două posibilități: ori printr-o agenție de turism care te va îndruma către o pensiune autorizată sau către complexul hotelier de 4 stele unde vei dispune de tot confortul acestei cotații (piscina, bar, sala de conferințe etc) la un tarif adecvat, fie asumându-ți „cercetarea de piață” și, din aproape în aproape, telefonând la localnici pentru a solicita cazarea dorită (vezi locații și nr tel pe www.carta.ro).    

  La mesele întinse în curtea bisericii oamnei din sfântu prăznuiesc  

    Dincolo de vacanță,dacă îți dorești participarea la un moment cu totul aparte, planifică-ți o călătorie la Sfântul Gheorghe primăvara,  atunci când are loc sărbătoarea hramului localității (calendar bisericesc pe stil vechi). În acel weekend toată suflarea satului și foarte mulți din „fii locului”, plecați prin lume și întorși acum acasă, la rude, se adună în curtea bisericii unde, printr-un praznic , își cinstesc strămoșii și patronul localității. În meniul acestui praznic la loc de cinste stă Storceagul, ciorba de sturion pregătită de gospodine în ceaune uriașe la foc domol de lemne. Sărbătoarea mai este celebrată și prin spectacole artistice, întreceri de călărie cu cai „sălbatici” și petrecere a de seră cu dansuri populare, hore uriașe în care se prind toți membri comunității.

      Cursa de alergări libere pe caii sălbatici de hramul localității       

   Este frumos și pace în Deltă, iar la Sfântul Gheorghe chiar este un loc unde merită să te oprești.

TURKISH DELIGHT 4. ÇOK GÜZEL, BRE

       Recunosc, sunt unul dintre acei călători care, atunci când pleacă în voiaj, refuză mirajul magazinelor și al reprizelor lungi de cumpărături. Eu unul, când plec la drum, sunt stăpânit de o ”foame nebună” și-o poftă fără margini de ”meniuri” ce conțin destinații istorice și povești fabuloase. Asta e, „mănânc pe pâine” obiectivele turistice ce au în „rețeta” lor de bază întâmplări cu oameni extraordinari care au marcat, prin faptele lor, timpul în care au trăit, sunt ahtiat să ”gust”, cu ochii mei, locurile despre care se spune că sunt unice și a căror originalitate este dată de geniul uman și grația divină. Pe scurt, sunt unul din acei călători ce caută cu predilecție locuri esențiale ale umanității și care ar trebui vizitate, cel puțin odată, într-o viață de om.

        Un astfel de loc este și Fanar, vechiul cartier din Istanbul, cel care m-a ademenit  spre el prin insinuări discrete, venite tiptil, precum un fum de narghilea cu aromă de flori de portocal, suflat discret, de năluci misterioase, cuibărite în paginile cărților de istorie. Fanarul s-a cuibărit în mintea mea ca o mare curiozitate ce trebuia satisfăcută fără doar și poate. Șansa a făcut ca, în câteva rânduri, atunci cînd un drum la turci nu-ți paraliza bugetul pe un an întreg, să pot vizita capitala sultanilor otomani și, dimprună cu ea, renumitul ”cartier al felinarului”. Așa se face prieteni că, în postările anterioare, am reușit să vă povestesc câte ceva despre străzile, clădirile și oamenii care au dat culoare și consistență acestui loc remarcabil din punct de vedere cultural și istoric. Fie și imaginar, v-am condus prin acestă aglomerare urbană a secolului XXI, care  adăpostește inegalabile monumentele romano – bizantine ce au supraviețuit cu brio până în zilele noastre, într-o lume atât de incomodă pentru ele. 
         

   Zona Fatih - Fener din Istanbulul contemporan   

 Călătorului îi șade bine cu drumul, deci să reluăm prieteni plimbarea începută cu autobuzul plutitor -  pe ”vapur” - navigând pe apele turcoaz ale Cornului de Aur, iar apoi pe străzile întortocheate ale Fanarului care ne-au purtat pașii până la Zeyrek Camii. De aici vom merge și mai departe prin stăvechiul oraș de pe malurile Bosforului, acum însă, prin zona căria locuitorii din Istanbul îi spun: Fatih.
         De la moschee, ultima noastră oprire, ne orientăm pașii spre ”Itfaiye Cadesi” (în traducere, Starda de foc)  ce se desfășoară paralel cu marele și aglomeratul bulevard Ataturk. Recomand această stradă ”fierbinte” pentru că este un veritabil spectacol dat ad hoc de spiritul comercial al turcilor de azi, iar parcurgerea ei este o trecere în revistă a tot ce înseamnă cafenele, tarabe, locante, aprozare și alimentare, un veritabil bazar în aer liber multicolor și animat ce etalează toate variantele comerțului en detail într-o varietate și-o abundență impresionantă. În tot acest tumult comercial, parcă anume pusă aici, întâlnim o extraordinară „amintire” a lumii romane, o ”inginerie” ce-și etalează cu mândrie vârsta și faptul că este contemporană cu începuturile orașului lui Constantin.    

     Comerțul cu băuturi răcoritoare, la fel de vechi ca și apeductul     

    Eeste vorba de Apeductul lui Valens, (în turcă, Bozdoğan Kemeri) o grandioasă lucrare realizată de arhitecții și constructorii romani într-un timp în care investițiile în imperiul cezarilor se făceau cam ca la noi astăzi în ”țara baronilor” și în ”epoca lui Dragnea”, adică spre zero realizări. Impresionanta structură din piatră și mortar a fost construită cu scopul edilitar de a aproviziona cu apă potabilă Noua Romă, ce se dovedea, chiar și în acele vremuri de început, foarte ”însetată”. Lucrările de construcție ale apeductului au demarat, spun izvoarele istorice, încă din 117 dH, pe vremea împăratului Hadrian (succesor și moștenitor al lui Traian) și a fost încheiată în anul 373 dH, în timpul împăratului Valens. Ceea ce ar însemna, păstrând paralelismul istoric cu actualiatatea românescă, că vom avea autostrăzile gata, exact peste... 260 de ani ! Construcția a fost inaugurată, după obiceiul roman, cu grandioase festivități, impresionante jocuri și parade, toate dedicate nimfelor, geniile acvatice atât de prezente în imaginarul lumii greco - romane. Ca mai toate edificiile din Fanar și acesta are ”zidit” în el o poveste interesantă care vorbește destul de mult despre ”forța” economică ce a marcat declinul imperiului roman. Pietrele ce stau prinse, cuminți și rezistente, de mai bine de 1600 de ani, în acest edificiu fabulos sunt rezultatul unei ”reciclări”. La vremea ridicării apeductului, din lipsă de bani și alte resurse, pietrele au fost aduse „moca” din Calcedon. Această cetate grecească din vecinătatea Bizanțului a găsit de cuvință, în anul 366,  să se răscoale împotriva stăpânirii romane. Dar, fatalitate, romanii încă mai erau o forță militară de temut, așa că, i-au „cafit” pe răsculați și, în calitate de învigători, au deposedat Calcedonul de sistemul său defensiv, iar piatra care cândva a făcut parte din zidul său de apărare a fost transportată și folosită ca materie primă la construcția apeductului unde, cum am mai spus, a rezistat, iată, până în zilele noastre. Ulterior, polisul Calcedon, chiar dacă istoria i-a mai rezervat câteva momente de glorie, a devenit el însuși o „cărămidă” importantă în structura urbană din Contatntinopol.

  Arcadele romane, proiectate și construite să reziste o mie de ani...  

     Valens, cel ce dă numele latin apeductului, a sfârșit nefericit, ucis pe câmpul de luptă, la sud de Dunăre, într-o bătălie cu goții. 
      Încă din faza de proiect apeductul a fost gândit ca o parte componentă a unui sistem laborios de aprovizionare cu apă a capitalei bizantine, sistem ce conținea rezervoare și aducțiuni întinse pe o vastă arie geografică. Tocmai de aceea, cursul artificial de apă, a avut o lungime totală de 250 de kilometri, ceea ce i-a conferit statutul de cel mai lung sistem de aducțiune a apei potabile din antichitatea romană. Că a fost  și o lucrare temeinic executată o dovedește faptul că a funcționat până către anii 1600, adică până în vremea lui Mihai Viteazul.  Astăzi, ruinele construcției romane, mai măsoară în lungime doar un kilometru și ating, în zona lor cea mai bine păstrată, ceva peste 25 de metri în înălțime. Specialiștii în imagine urbană spun că apeductul este unul din reperele emblematice ale Istanbulului și că, alături de Sfânta Sofia și Topkapi, este un adevărat blazon al cosmopolitului oraș turcesc.
      De sub arcadele din piatră masivă ale apeductului ne reluăm traseul și ținem drumul prin ”oaza de verdeață” a parcului Fatih, traversăm strada Makar Karrdeșler și imediat descoperim Sarachane Arkeoloji Parki.

   Ruinele ce ne trimit cu gândul către Suceva și Târgoviște   

        Chiar dacă locul este lipsit de indicatoare și pare „baricadat” cu împrejmuiri de sârmă ghimpată, deci unul ce pare de nevizitat, merită să ne oprim și să aruncăm o privire, una mai atentă, către ruinele ce au constituit cândva temelia mânăstiri bizantine, de secol VI, închinată sfântului Polychoutos. Prima constatare este legată de asemănarea izbitoare a ceea ce vedem aici cu ceea ce avem și acasă, la ruinele cetății din Suceava sau a celei din Târgoviște, semn clar că mediavalitatea românescă a avut puternice legături culturale cu cea bizantină. Istoria locului spune că așezământul a fost ridicat pe la 525 dH și a impresionat prin mărimea, frumusețea și bogăția sa. A fost edificiul cel mai important până la inaugurarea Sfintei Sofii și, chiar și după acel moment, a rivalizat mult timp cu edificiul lui Justinian. Dar tocmai acest fapt i-a adus se pare ruinarea căci, la cea de-a patra cruciadă, cavalerii latinii au jefuit-o, ba chiar au dezmembrat-o și au cărat bucăți întregi din ea în Veneția unde acum sunt încorporate în biserica sfântului Marcu.
       Din dreptul parcului schimbăm direcția de mers, la 90 de grade, pe strada Dolap Cadesi și, în imediata piațetă, ajungem la Coloana Lui Marcian.

       Încă o piesă de rezistență a romanilor,        
       Coloana care se clatină dar... nu cedează      

  Înconjurată de construcții noi, coloana supraviețuiește aici încă din secolul V dH, atunci când, în anul 450, prefectul de Constantinopol, un oarecare Titianus, după modelul columnei lui Traian din Roma, a ridicat în cinstea împăratului Marcian (450-457) acest monument onorific. Făcută din granit egiptean, a cărui culoare gri cu irizații roșiatice este unică, coloana este așezată pe un postament paralelipipedic placat cu marmură albă. În vârf, deasupra capitelului, coloana a purtat cândva statuia lui Marcian, a cărui figură era îndreptată spre Biserica Sfinților Apostoli. Previzibil, atât statuia cât și biserica, nu au supraviețuit timpului, cu amendamentul că astăzi, deasupra ruinelor vestitei biserici de odinioară, se ridică moscheia lui Mahomed Cuceritorul (Mehmed Fatih).

     Coloanei i se spune în turcă Kiz Tași, adică Coloana Fecioarei, iar numele îi vine de la zeița înaripată, Athena Nike (victorioasa), ce se află sculptată, în dublu exemplar, pe plăcile laterale de pe soclu.  Legenda locului spune că această coloană se clatină ori de câte ori pe lângă ea trece o domnișoară „impură”. Adică ceva similar cu legenda bilei de pe acoperișul ASE -ului din București. Dacă lucrurile ar sta chiar așa, este remarcabil faptul că, de aproape 1600 de ani, în cazul din Istanbul, coloana a rămas intactă și în picioare ! Dar nici nu putem ignora realitatea și anume faptul că, astăzi, erectul mobilier urban este ținut în echilibru prin armare cu mult prea vizibilele inele din oțel...

    Din acest loc al orașului se poate constata că străzile și-au pierdut „aroma” estetică și spectacolul cromatic specifice Fanarului. Străzile nu mai au sinuozitate și au devenit cuminți și rectilinii, iar casele, sub aspectul lor exterior, emană o inerție asemănătoare cu a bauhausului european „amendat” ce-i derept, arareori și din fericire, cu liniile autohtone ale conacelor otomane. 
      Căutăm acum intersecția străzii Halicilar cu bulevardul Adnan Menderes unde avem ”întâlnire” cu încă un supraviețuitor al Bizanțului, Biserica lui Constantin Lips. 

     Fosta mănăstire bizantină „navighează” semeț prin istorie    

 Numele bizantin al fostei mănăstiri vine de la ctitorul ei, amiralul Constantin Lips, care a inaugurat lăcașul de maici și biserica în anul 920, dându-le hramul Theotokos Panachrantos. Firește, de-a lungul timpului, edificiul a suferit reparații și adăugiri, așa se face că, prin anii 1300, împărătesa Teodora Paleologu ridică în imediata vecinătate a primei biserici încă una, de această dată, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, iar cu timpul, ca și în cazul Zeyrek Camii, cele două edificii au fost unite într-un singur corp. După cucerirea otomană lăcașul a fost transformat în moscheie și i s-a adaugat minaretul. Din sec XVII lăcașul poartă numele de Fanari Isa Camii sau, într-o traducere cât mai adecvată, Candela lui Isus, cu sublinierea că nu este vorba de personajul biblic ci de un conducător al unei frății sufiste care a folosit moscheia ca loc de rugăciune mahomedană. 

   Săpăturile arheologice au confirmat faptul că locul a servit ca necropolă bizantină, în 1929 aici au fost descoperite peste 20 de sarcofage ce conțineau rămășițele pământești ale unor familii imperiale. Astăzi monumentul este complet restaurat ca urmare a unor laborioase lucrări efectuate de americani, în anii 1990, prin Byzantine Society of America.

      Zidul exterior ala acestui așezământ poartă admirabile frize decorative din cărămidă, un joc estetic al cărui desen provine din așezarea cărămizilor în diverse și bine ordonate poziții, iar în interior, deși mozaicurile s-au pierdut încă din perioada dervișilor, pot fi admirate îcă dantelăriile unor capiteluri precum și cornișele ornamentate bugat.

   Odată cu aceast ultim obiectiv turistic, plimbarea  prin cartierul fanarioților și vecinătățile sale imediate s-a încheiat, însă alte minunate locuri ale Istanbulului așteaptă să fie descoperite, vizitate și admirate. Alte nebănuite istorii așteptă să fie spuse spre a satisface frumoasa curiozitate a călătorului ce traversează spiritual timpul și spațiul.

    Dacă ați ignorat până acum o călătorie la Istanbul și aveți posibilitatea să o faceți, e timpul să vă planificați un voiaj pe malurile Bosforului și, în planurile de călătorie, să includeți cu încredere și vizitarea cartierului Fanar. Aveți ce vedea, aceți ce învăța, pentru că de acolo vin spre noi, din istoria și faptele străbunilor noștri, sumedenie de întâmplări ce trebuie cunoscute pentru că ele ne-au modelat ca nație și țară. Acolo, pe străzile învechite al Fanarului, veți înșelege cât de importante au fost în devenirea noastră istorică faptele acelor domnitori otomani de origine grecească. 

    Güle güle, efendi bey